Îmediat după ”Revoluția din februarie” și abdicarea împăratului Nicolae II pe locul Imperiului Rus au început să apară una după alta republici care mai de care.
Fenomenul apăruse și în timpul primei revoluții, dar abia acum a căpătat o amploare de neoprit. Multe dintre acestea reprezentau rezultatul luptei pentru autodoterminare a popoarelor subjugate de țarism, cum a fost cazul republicilor baltice, cele caucaziene, cea belorusă și cele ucrainene, și nu în ultimul rând Republica Democratică Moldovenească din Basarabia. Majoritatea n-au supraviețuit mult, în principal pentru că procesul, apărut spontan, a fost cu succes preluat și folosit de bolșevici, veniți la putere prin forță în tânăra Republică Federativă Rusă, devenind o politică de stat.
Cu o rapiditate nemaivăzută au început a apărea republici sovietice prin toate colțurile fostului imperiu, multe efemere, create și apoi lichidate de aceeași putere, pentru a-i servi interesele puterii sovietice. Acestea erau de trei tipuri, formal independente (Republica Extremului Orient ori cea Caucaziană, dar practica a fost repede abandonată), unionale (după crearea URSS în 1922), ori autonome. Primele au fost un fenomen temporar, deseori întâmplător (cum a fost cazul Republicii Populare Mongole, creată de trupele roșii pătrunse în Mongolia în urmărirea albgardiștilor, dar existentă și astăzi). Ultimele erau fie menite a crea iluzia autodeterminării, fie pentru a anexa teritorii vizate de bolșevici (cum a fost cazul Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești), unele devenind ulterior unionale. Toate erau evident oficial ”expresie voinței populare”. Dealtfel, procesul a continuat și după stabilizarea hotarelor Uniunii Sovietice. Crearea și lichidarea republicilor, unirea și dezmembrarea lor, rectificări de nhotare și integrarea unora în cadrul altora, au marcat istoria de mai departe. Crimeea, bunăoară și-a schimbat de șapte ori statutul de la revoluție la destrămarea URSS. Se creează impresia că existau pe atunci și la republici planuri cincinale. Au apărut probabil mai multe state artificiale decât în tot restul istoriei omenirii.
Perestroika și dezmembrarea treptată a noului imperiu sovietic, a relansat procesul republicizării. A fost și cazul Moldovei, unde brusc au apărut din senin o republică nistreană și una găgăuză. S-a întrevăzut astfel și un alt scop al acestor statalități. Cel de a crea conflicte între diferite popoare, în perspectiva unei crize a uniunii, pentru a perpetua controlul centrului. Federația Rusă de astăzi nu a abandonat această strategie sovietică, fapt dovedit și de evenimentele post-Maidan din Ucraina. Pseudo-republicile din Donețk și Harkov, fără vreun precedent ori argumentare istorică, au apărut din senin, și îndată și-au manifestat dorința de a reveni la incubatorul-mamă.
Pentru Republica Moldova situația este nu mai puțin delicată, singură fiind o creație a acestui ”republicanism sovietic”. Pe un teritoriu extrem de mic, separatismul se simte totuși la el acasă. Deasemenea, pe un teritoriu mic și procesele sunt mai mici, dar și mai absurde. Dacă în Ucraina regiuni întregi ”doresc” alipirea la Rusia, atunci la noi apar sate doritoare de a se alipi la Transnistria, singură o republică separatistă doritoare de a se alipi la Rusia. Un lanț al separatismului, format din republici raionale și sătești, au apărut în scopul forțării integrării Moldovei în noua Uniune (Vamală Euroasiatică). A rămas aceeași strategie, și nici măcar denumirile nu se prea schimbă. Iar vinovată este din nou România, care ”amenință” statalitatea și integritatea Republicii Moldova (prin republici pro-ruse). Iar după crearea a acestor republici artificiale, urmează iminent federalizarea statului-gazdă care devine astfel însuși artificial. Parafrazându-l pe marele filosof iluminist francez Voltaire (”dacă Dumnezeu nu exista, el ar fi trebuit inventat”), politica expansionistă ruso-sovietică se reduce la:”Dacă Republica voastră nu există, noi o s-o inventăm”.
Recomandările noastre
