Satul Măgureni, din Munţii Şureanu, reînvie o dată pe săptămână, duminica, atunci când se ţine slujba din biserica noului schit monahal înfiinţat aici. Nimeni nu se aşteapta ca satul să mai fie locuit permanent vreodată, dar trei măicuţe au îndrăgit atât de mult locul încât au decis să-l slujească aici, zi de zi, pe Dumnezeu.

Măgureni este locul care a intrat cel mai recent pe lista satelor părăsite. Învinşi de bătrâneţe şi de boală, ultimii doi oameni care rămâneau aici şi peste iarnă, soţii Nasta, au coborât la copiii lor în Beriu, cu doi ani în urmă. În ultimii doi ani, din septembrie şi până în mai, când câţiva localnici revin aici cu animale la păscut, satul a fost pustiu. Iarna aceasta trei măicuţe şi doi căţei vor rămâne aici. Doar ei şi Dumnezeu. Duminica vor primi "musafiri", câţiva localnici care aleg să revină în "pelerinaj" în satul unde s-au născut.

Spectacolul trist al caselor pustii

Satul Măgureni este situat la 1.000 de metri altitudine şi la 30 de kilometri depărtare de Orăştie. Ca să ajungi în sat, trebuie să ţii dreapta la prima bifurcaţie mare a drumului şi stânga la următoarea. Când te apropii de el, din drum, printre brazi zăreşti o casă dinspre care nu se aude niciun lătrat de câine. E pustie, cum este şi cea situată la câţiva metri mai în sus de ea. Din a doua gospodărie n-a mai rămas decât grajdul şi o căruţă cu roţi de maşină. Un pic mai încolo este mormântul de curte al familiei. Pentru că nu aveau biserică, nu aveau nici cimitir, aşa că localnicii îi înmormântau pe cei trecuţi pe lumea cealaltă aproape de casă, de regulă, la umbra unui copac. De fapt, în zonă se povesteşte că oamenii, iarna, erau nevoiţi să ţină mortul şi câte două-trei săptămâni până când un preot, uneori adus pe braţe, prin nămeţi, ajungea aici pentru slujba de înmormântare. Un pic mai în sus de casa prăbuşită, în stânga, lângă cantonul silvic, un prim semn de viaţă este dat de o vulpe care goneşte spre pădure atât de repede încât i se vede doar vârful alb al cozii. De aici, până la următoarele case mai e de mers aproape un kilometru. Undeva în stânga se vede casa familiei Oproiu. Un stâlp de antenă radio aminteşte că aici a fost cândva o mică staţie meteo. În grădina casei, pe versant, se mai vede cum a fost curăţată pădurea pentru a i se face loc unei mici pârtii de schi care avea şi o instalaţie de cablu. Drumul duce însă spre centrul satului, o culme de deal domoală de pe care răsare colorată şi proaspăt vopsită o biserică de lemn. Lângă ea, în fază de construcţie, sunt chiliile viitorului schit de maici de la Măgureni.

În tihnă, la prânzul de după slujbă

Undeva un pic mai în jos de biserică, un alt "mormânt de curte", cel al lui Adam Ţambă, decedat în septembrie, 2009, jos în Beriu, dar înmormântat sus, în Măgureni, pentru că asta a fost ultima lui dorinţă. Şi mai în jos, lângă o casă, doi căţelandri blănoşi se joacă printre nişte lemne crăpate, numai bune de băgat în sobă. În curtea casei, sub un soare blând de sfârşit de toamnă, vreo 12 persoane iau prânzul fără să scoată aproape niciun zgomot. Trei maici, un preot, un cantor şi câţiva credincioşi. Casa i-a aparţinut lui Adam Ţambă, iar fiul lui, Aurel (49 de ani), le-a dat-o spre folosinţă celor trei măicuţe până când chiliile de lângă biserica de pe culme vor fi gata. "În judeţul Hunedoara sunt prea puţine mănăstiri. Preasfinţia Sa, episcopul Gurie al Hunedoarei, ne-a oferit ocazia de a veni în acest judeţ minunat şi de a înfiinţa o mică mănăstire. Am văzut mai multe posibile locaţii, dar cel mai mult ne-a plăcut aici", explică maica Maria, care adaugă că nu se teme deloc de prima iarnă pe care o va petrece în satul pustiu de munte.

"Nu suntem singure. Suntem cu Dumnezeu, în grija Lui, aşa că nu are de ce să ne fie teamă", spune timidă măicuţa. Doborâte de vânt sau arse de necunoscuţi

Seria tristă a urmelor de casă printre fagi dezgoliţi, molizi ce aşteaptă încântarea zăpezii şi mesteceni ce se-ncăpăţânează să-şi mai ţină frunza, fie ea şi îngălbenită rău, se reia de la casa familiei Ţambă, mai încolo. Mai întâi, la vreo 100 de metri de biserica cea nou apărută, sunt urmele şcolii care a funcţionat aici din 1950 până în 1972. Apoi, de una dintre cele mai mici case din sat mai amintesc doar câteva oale vechi, risipite printre bucăţi de lemn ce nu au apucat să ardă complet. Imposibil de aflat cine şi de ce i-a dat foc. Casa era în picioare cu doi ani în urmă. Mai în sus, un saivan de oi pare protejat de cele două cruci de lemn, una răsturnată pe-o parte, alta încă ţinută de cuie vertical, lângă uşă. Saivanul a fost folosit astă vară, iar mărturie în acest sens este pământul negru şi moale din interiorul lui. Este adăpostit după o creastă de nişte fagi înalţi printre ale căror ramuri vântul scoate un zgomot asemănător cu cel a unuia dintre multele supersonice care trasează linii albe pe cerul de un albastru incredibil. După culmea cu fagi "cântători", încă intactă, este gospodăria familiei Nasta, ultima plecată din sat: o casă mică, o bucătărie de vară, o cămară şi două grajduri. Toate clădirile sunt mult mai mici decât cele obişnuite pentru satul românesc, semn al sărăciei care i-a gonit pe oameni din acest loc incredibil de frumos, dar crud când vine vorba de traiul de zi cu zi. În casă, două paturi făcute, o sobă de fontă cu uşa deschisă, o lampă cu petrol şi un cuţit uitat pe masă te fac să crezi că pe uşă poate intra oricând proprietarul.

STUDIU ETNOGRAFIC

"Peste câţiva ani nu va mai rămâne nimic din sat" Daniel Iancu, muzeograf la Muzeul de Etnografie şi Artă Populară din Orăştie, a început cu mai bine de doi ani în urmă un studiu etnografic la care lucrează împreună cu istoricul Mihai Căstăian. Cei doi au măsurat, fotografiat şi inventariat până acum toate cele 31 de case din Măgureni.

"Satul este situat în aria în care zona Mărginimii Sibiului şi cea a Platoului Luncanilor interferează din punct de vedere folcloric şi etnografic. Facem acest studiu pentru că este clar că, peste câţiva ani, nu va mai rămâne aproape nimic din sat. Oamenii au plecat de acolo din cauza condiţiilor grele de trai. Aprovizionarea se făcea foarte greu, o dată pe săptămână. În sat nu a fost niciodată curent electric, deşi a avut, o bună bucată de vreme, între 80 şi 120 de locuitori permanenţi. Oamenii nu au avut nici biserică. Dispariţia şcolii, la începutul anilor '70 a consemnat clar începutul sfârşitului pentru Măgureni. Oamenii au dorit să-şi dea copiii la şcoală, motiv pentru care au cumpărat case în Sibişel, Beriu sau Căstău, lângă Orăştie. După ce au descoperit confortul traiului într-o casă conectată la reţeaua de curent, a fost greu pentru ei să se întoarcă să locuiască permanent la Măgureni. Unii au rămas sus, în munte, pentru că acolo comuniştii nu veneau să-i controleze câte animale au, când le taie şi ce fac cu carnea rezultată. După 1989 însă şi acest motiv al rămânerii în Măgureni s-a anulat. Acum, doar trei familii mai urcă, vara, la Măgureni, cu animalele la păscut", explică Daniel Iancu.