Aurora Liiceanu şi "cele patru dimensiuni ale femeii"

Ce vor femeile?, se întreabă bărbaţii. Putere, bani, iubire şi aventură. Este posibilul răspuns al Aurorei Liiceanu în cea mai recentă carte a sa, "Patru femei, patru poveşti". Cunoscutul psiholog explică într-un interviu pentru EVZ cum au fost incluse în volum biografiile personajelor, care exemplifică "cele patru dimensiuni ale femeii".

Există însă şi a cincea dimensiune, am spune noi: "autonomia", caracterizată de femeia Aurora Liiceanu, care îşi mărturiseşte regretul că în paginile tabloidelor "e promovat modelul femeii care fugăreşte fotbaliştii, care vede viaţa ca o pradă". Aurora Liiceanu face şi o scurtă radiografie a relaţiei de cuplu, insistând pe ideea că "un singur om nu poate răspunde tuturor nevoilor noastre". EVZ: Cum au fost alese cele patru personaje? Aurora Liiceanu: Am fost marcată de ceea ce am citit despre o vrăjitoare urbană din Franţa, care spunea că indiferent de geografie, sex, epocă, oamenii îşi doresc iubire, putere şi bani. Şi atunci m-am gândit să găsesc din personajele pe care le cunosc, sigur nu din viaţa mea proximă, ci în general, cine s-ar potrivi pentru fiecare din cele trei. Am ales-o pentru bani pe Coco Chanel, pe Cecilia Cuţescu-Stork am asociat-o cu ideea de putere, iar cu iubirea pe Bagreana, poetă, nominalizată pentru Premiul Nobel. Vorbind despre proiecte, aşa, între prieteni, eu i-am spus Antoanetei Taneva-Nandriş care este bulgăroaică, ştie foarte bine româneşte, şi-a dat doctoratul în România şi locuieşte de 12 ani la Londra, că am puterea, am banii, am iubirea. Şi ea mi-a spus: Ştii ceva? M-am gândit bine. Mai este o a patra dimensiune: aventura. Am spus, da, într-adevăr. Şi aşa ea a luat-o pe Lee Miller cea despre care a scris. Interesant este că, dacă primele trei femei au fost fiecare, unidimensionale, Lee Miller e o persoană care nu s-a mulţumit să aibă o singură dimensiune în raport cu cât de mare este viaţa. Într-un fel ea încerca să-şi schimbe identităţile tot timpul, astfel că, într-un fel, pare cea mai ciudată. A fost şi frumoasă rău, a fost model pentru Vogue, a fost şi bogată, căsătorită cu un sultan, a făcut târziu un copil, s-a făcut fotoreporter de război. A fost şi în România, a fost prietenă cu Hary Brauner. A avut o existenţă tumultoasă faţă de celelalte, care, oricum, urmăreau o valoare, dar au fost mult mai lineare. Să fie această carte răspunsul la întrebarea: Ce vor femeile?Da... Ce vor femeile. Numai că femeile astea trebuie să spună că şi ei (n.r - bărbaţii) vor acelaşi lucru. Problema este că, sigur, vrând aceste lucruri fiecare sex sau element gender, ar face să vedem că femeile şi bărbaţii au totuşi strategii diferite. Sau au strategii comune, dar şi specifice apartenenţei lor la sex. A fi îndependent nu înseamnă neapărat a fi autonom Care este personajul dvs. preferat din cele patru incluse în carte? Să ştiţi că mă întreba cineva dacă este o legătură între alegere şi persoană, adică dacă e simptomatic pentru mine că am ales aceste exemple, pentru că sunt multe femei care şi-au dorit  putere, bani sau iubire. Poate că e simptomatic. În orice caz, la Antoaneta cred că există o relaţie. Mi-ar fi greu să spun cu cine m-aş identifica. Toate îmi plac. În diferite momente ale vieţii, văzând retrospectiv, am simţit că îmi place mai mult modelul Cecilia, care era foarte doritoare de ascensiune socială. Dar nu consider că semănăm. Ea îşi dorea ascensiunea socială ca poziţie, să vadă lumea cine este. A fost profesoară la Academia de Belle Arte din Europa. Eu mă consider o persoană individualistă, dar nu mi-am dorit niciodată posturi, căci astea reprezintă preocupări care îţi cer timp, te pun prea mult în legătură cu oamenii. Ea îşi supraveghea foarte mult relaţiile ca să obţină ceva de la oameni, era extraordinar de diplomată, ceea ce mie mi se pare că este o preocupare care ia timp şi energie. Care ar fi dorinţa care vă caracterizează, acum, ca femeie? Cred că autonomia. Toate aceste patru femei au avut un grad de autonomie. Adică ideea că până la urmă în viaţă eşti pe picioarele tale şi nu trebuie niciodată să te pui sub poala cuiva sau să te ataşezi. Se foloseşte în psihologie teoria ataşamentului. Sigur, nu sunt independentă. Trebuie să facem o deosebire. A fi independent nu înseamnă neapărat a fi autonom. Autonomia este o trăsătură de maturizare şi reaţionalizare a identităţii tale, ca eu. Lumea este atât de incertă, încât trebuie să te gândeşti întotdeauna că tu trebuie să ai şi planul A şi planul B, când îţi construieşti viaţa. Ce ar putea învăţa din această carte o tânără vânzătoare din Mall? Două lucruri. În primul rând, trebuie să te autocunoşti, să te accepţi, să faci un pact cu tine, că nu avem numai calităţi, numai atribute pozitive, avem şi limite şi scăpări, şi preferinţe, care nu sunt întotdeauna cele mai potrivite. Al doilea: în momentul în care te cunoşti şi ştii ce vrei, atunci, fără îndoială, trebuie să-ţi construieşti viaţa în aşa manieră încât să obţii ceea ce vrei. Din multele motto-uri ale cărţii am ales la Lee Miller cel care mi se pare că este esenţa cărţii, şi anume: Este foarte greu şi nu e deloc simplu să ştii ce vrei în viaţă. Femeile tinere se îmbracă toate la fel În spaţiul public modelele feminine s-au deteriorat. Vedem zilnic pe prima pagină a ziarelor personaje care nu ar trebui să reprezinte un exemplu, şi totuşi ele asta sunt. Epoca în care trăim şi liberalizarea femeilor pun mult preţ pe valorile materialiste. Toată lumea a crezut că după 1990, femeia va avea o altă înfăţişare. Culmea e că a ajuns la vechile stereotipuri în care sexul e mai important decât mintea, banii sunt mai importanţi decât echilibrul şi liniştea în viaţă sau armonia în relaţii. E foarte interesant că într-o epocă în care variaţia e foarte mare şi ai alegeri multiple, oamenii se înregimentează cam în aceleaşi valori. Femeile tinere se îmbracă toate la fel, deşi există o variaţie mai mare decât în comunism. Efectul de turmă încă funcţionează. De aceea, prin această carte, femeile trebuie să înţeleagă că trebuie să se întoarcă la ele şi să nu copieze la nesfârşit, să se respecte ca individ. Noi semănăm între noi, dar nici o persoană nu e identică cu alta. Media nu face decât să promoveze o turmă negativă. Citesc sociologic tabloide. Ei, se promovează un anume tip de femeie, care fugăreşte un fotbalist, face un copil imediat, ca să se pună la adăpost, şi consideră că asta este misiunea ei. Se promovează o femeie care vede viaţa ca o pradă, fără să se gândească la faptul că ceea ce trebuie să dezvolte şi să vadă este în ea nu în afara ei. Da, dar tocmai aceste femei vin şi îşi vând povestea la ziare. Ştiu. Este adevărat. Este ca în străinătate, când paparazzi primesc telefoane: Vino, că eu o să mănânc cu nu ştiu cine la masa cutare, restaurantul cutare. Este exhibiţionism. Dar să ştiţi că oamenii ăştia nu sunt fericiţi. Deşi par să aibă tot ce le trebuie pentru asta, nu sunt fericiţi. Echilibrul ne poate face fericiţi Dar ce ne-ar putea face fericiţi?Se uită că viaţa calitativă este determinată de partea materială, adică să nu mori de foame, să nu ai curent electric sau mai ştiu eu ce, dar şi de partea spirituală, care înseamnă relaţiile, prieteniile, iubirea, care rămân valori umane. Ori dacă dai calităţii vieţii numai o singură dimensiune, aceea nu e o viaţă cum trebuie. Echilibrul e cel mai important. Extremele nu duc la fericire. Oamenii geniali nu sunt fericiţi, oamenii hiperbogaţi nu sunt fericiţi, cei îngrozitor de săraci nu sunt fericiţi şi proştii nici ei nu sunt fericiţi. Viaţa trăită pe mijloc e cea mai bună. Există vreo femeie pe care o admiraţi? În spaţiul românesc îmi admir prietenele, dar nu sunt persoane publice. Pe anumite dimensiuni mă întâlnesc foarte bine cu cineva, dar am înţeles că nu poţi cere de la un om totul. Pot să fiu ca o albină şi sunt fericită dacă cineva îmi răspunde la o nevoie a mea, altcineva la o altă nevoie. Nu am naivitatea, şi oamenii trebuie să înţeleagă acest lucru, că cineva trebuie să-ţi bifeze la toate nevoile. Nu există aşa ceva. Femeile controlează bărbaţii foarte mult Aşa e şi în cuplu? Absolut. Numai că aici trebuie să ai priorităţi şi să ştii la ce poţi renunţa şi la ce nu poţi renunţa deloc. Îţi trebuie o analiză. Să dau un exemplu: o prietenă nu s-a măritat cu un băiat drăguţ, simpatic, tot ce vrei, pentru că nu ştia să se îmbrace foarte bine şi umbla la costum şi cămaşă cu mânecă scurtă. Era minoră această chestiune. Anumite lucruri nu sunt esenţiale. Sunt esenţiale loialitatea, sinceritatea, să avem teme comune... Nu vom găsi un om care să răspundă la toate nevoile noastre. Şi prezenţa, absenţa într-o relaţie e importantă. Doar că e nevoie de încredere. Ori femeile controlează bărbaţii foarte mult. Cu ceasul. E una din greşeli, ca să nu rişte. Nu rişti, dar produci rutină. Nu este oare rutina inevitabilă? Se poate şi fără. Trebuie să ai şi proiecte individuale de viaţă. Fiecare are destinul lui, până la urmă. Nu putem să trăim siamezi sau fuzionali. Regula fuziunii duce la rutină. PORTRET Aurora Liiceanu s-a născut pe data de 1 august 1941, în Basarabia. În 1963, a absolvit Facultatea de Psihologie, din cadrul Universităţii din Bucureşti. Este cercetător senior la Institutul de Filosofie şi Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru“, Academia Română, şi psiholog la Institutul Naţional de Criminologie. Are un băiat de 36 de ani, Ştefan, care locuieşte în Japonia. A publicat: „Rănile memoriei. Nucşoara şi rezistenţa din munţi“, „Nici Alb, Nici Negru“, „Dincolo de bine, dincoace de rău. Despre iubire“, „Care pe care - femei şi bărbaţi“, "Prin perdea". Săptămâna trecută a lansat "Patru femei, patru poveşti", un volum semnat alături de prietena sa, Antoaneta Taneva-Nandriş.