Botezul îl scoate pe copil din lumea considerată păgână de către creştini şi îl socializează, îl umanizează. „Iese de sub regimul Satanei. Sunt foarte mulţi oameni care se miră că un copil absolut inocent poate să fie sub aripa Satanei, să spunem. Nu e vorba de păcatele pe care le-ar fi săvârşit acel individ, ci despre o lume care se presupune că este anterioară creştinismului”, explică etnologul Şerban Anghelescu de la Muzeul Ţăranului Român.

Înainte de săvârşirea tainei botezului, în biserică are loc un ritual numit ritualul exorcizării, în timpul căruia naşul rosteşte în numele copilului formula sacramentală că „se leapădă de Satana”.

„Având în vedere puterea malefică care acţionează în lume, primul lucru pe care cineva care vrea să se boteze trebuie să-l rezolve este ieşirea din această ambivalenţă bine-rău. Din perspectiva asta, e necesară lepădarea de rău”, spune preotul Daniel Benga, prodecan al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti. „Mântuitorul spune la un moment dat în Evaghelia după Ioan: „Dacă nu se va naşte cineva din apă şi din duh, nu va putea intra în împărăţia lui Dumnezeu”. Şi pe asta se întemeiază necesitatea botezului”. Obiceiuri de la botez din Banat, Crişana, Maramureş, Transilvania

„În esenţă, acest exorcism este lupta pe care preotul, ca exorcist, o duce cu diavolul, aşteptând însă confirmarea şi de la cel care îl însoţeşte pe copil că se leapădă de Satana, de deşertăciunea şi de trufia lui. Şi aceste lepădări se săvârşesc cu faţa către apus, care este împărăţia întunericului. După aceea se întorc spre altar şi urmează partea a doua: mărturisirea credinţei în Hristos. Iar naşul răspunde la întrebări şi la sfârşitul acestui ritual rosteşte simbolul credinţei”, continuă el. „Botezul semnifică moartea şi învierea”

În religia creştin-ortodoxă, pruncul este botezat prin cufundare totală în cristelniţă. Nu este un gest întâmplător. El ilustrează moartea şi renaşterea.

Anghelescu spune că se procedează în acest fel pentru a se marca foarte clar anularea completă a stadiului anterior: copilul e scufundat complet, iar apoi e scos la suprafaţă.

„Prin imersiune simbolică în apa de botez din cristelniţă, mori pentru un mod de existenţă şi renaşti odată ce ieşi la suprafaţă, într-un alt mod de existenţă. În mod strict, e o iniţiere. Suferi o moarte şi o renaştere, iar formulele, cel puţin în slujba ortodoxă, ţin şi de uniune, de logodnă cu Hristos”, spune cercetătorul. Astfel, scena morţii şi a renaşterii este jucată în biserică prin scufundarea repetată.

„Botezul semnifică moartea şi învierea şi nu numai că semnifică, ci în sufletul copilului are loc o moarte şi o înviere de natură spirituală, în sensul în care naşterea din părinţi sfârşeşte în moartea biologică, pe când viaţa care naşte din cristelniţa botezului, este o viaţă fără de moarte. Copilul îşi îmbracă sufletul în Hristos. În limba greacă, verbul „a te îmbrăca” înseamnă şi „a te scufunda în”. Şi atunci cel care se botează se scufundă în Hristos. Scufundarea sub apă este moarte, iar ieşirea este înviere. Şi acest lucru se întâmplă de trei ori, în numele Sfintei Treimi”, explică preotul Benga.

Botezul deschide o serie care, în religia creştină, trebuie să culmineze cu mântuirea, cu eliberarea totală de rău. Oamenii religioşi cred, de asemenea, că fiecare copil, după bozez, primeşte câte un înger păzitor, care în toată viaţa sa îl apără de rele. La sat, apa în care s-a botezat se arunca mereu într-un loc curat, mai ales pe flori sau lângă un pom.

În cadrul slujbei de la biserică, nou-născutul este uns un mir special sfinţit, alcătuit din ulei de măscline fiert cu vin şi cu 38 de mirodenii. Potrivit lui Benga, mirul se aplică pe frunte, ochi, nări, gură, urechi, piept, spate, mâini şi picioare, pentru ca să se sfinţească toate organele şi toate simţurile omului. În acele momente se consideră că pruncul primeşte darurile Duhului Sfânt: înţelepciune, evlavie, ascultare.

Identitatea nou-născutului, protejată prin ascunderea numelui

În unele sate exista obiceiul ca numele să nu fie ştiut, până la botez, decât de naşi. Dar şi alte informaţii despre copil erau ţinute secret.

„Copilul trebuia să fie măsurat, cântărit, şi aceste măsuri erau secrete, erau cunoscute de moaşă şi nu erau comunicate. Mama nu este agentul ritual, nu este omul puternic al ritualului, omul puternic este moaşa, şi al doilea este naşa. Lăuza trebuie să rămână în acea carantină, în acele 40 de zile de izolare. Greutatea copilului, lungimea lui alcătuiesc un fel de identitate a copilului care trebuie să fie protejată pentru că, dacă ştii identitatea unui om, poţi să îl ataci. Dacă cineva îşi declină numele, de fapt intră în posesia adversarului, îşi declară identitatea care până atunci era secretă”, explică cercetătorul.

Lumânare scurtă ca să se mărite repede În mediul rural, după ce părinţii alegeau naşul, tatăl lua o ploscă cu rachiu sau cu vin şi se ducea pe la vecini şi rude  pentru a-i chema la botez şi la masa de după.

De obicei, naşii erau obligaţi să dea cel mai mare dar la botezul copilului. Ei aduceau obiectele necesare ritualului şi acopereau cheltuielile prilejuite de ocazie. Mai demult, ei erau cei care făceau din ceară galbenă sau albă lumânările, numite şi luminile de botez. Lumânările erau împodobite cu flori, mai ales busuioc, lână toarsă şi vopsită în diferite culori, bumbac, mătase sau se lega de ele o bucată de pânză albă sau un ştergar.

Lumânarea de botez era învelită într-o bucată de pânză legată cu o aţă lungă de cânepă, ca să fie lungă viaţa copilului.

Naşii aduceau la botez şi o bucată de pânză albă în care se învelea copilul după ce era scos din apă. Din această pânză se făcea apoi o cămaşă albă, simbolul vieţii nepătate, pe care copilul botezat o îmbraca la vârsta de trei-patru luni. Unii săteni o păstrau până la moarte, când se punea pe faţa răposatului.

Pânza pe care o aduce naşa trebuie să fie atât de lungă încât să se poată încinge cu ea. În unele sate exista credinţa că, dacă faşa ce i se dă unui copil e prea lungă, el se va căsători bătrân, iar dacă e scurtă, se va căsători tânăr. Mama nu trebuia să se încingă niciodată cu betele de la botezul copilului deoarece ar fi urmat să îmbătrânească repede şi să fie bolnăvicioasă.

Naşii dădeau în dar bani, haine (scutece, scufie, plapumă, cingătoare, bonete, fundă roşie, cămaşă, rochiţă, ştergare) şi alimente (miel, găină, zahăr, stup, oaie, viţică, făină de grâu, orez, cereale, purcel).

Banii pe care îi dădeau invintaţii se puneau pe perna copilului, în scutec, la pieptul lui, pe ochi, pe frunte sau pe o pâine aşezată într-o farfurie. Când trece moaşa cu el în braţe pe la fiecare, oamenii spuneau: „De la mine puţin, de la Dumnezeu mai mult”.

În schimb, şi naşii primeau. Părinţii copilului dădeau naşilor un plocon: o cămaşă, o pasăre vie, brânză, zahăr, turte, ţuică, vin, o pernă, o cămaşă, un prosop, o rochie sau un batic pentru naşă.

Petrecerea se făcea la întoarcerea de la biserică, de obicei duminica, pe la prânz. Uneori erau aduşi şi lăutari, iar în casă sau în ograda gospodăriei se făceau jocuri. Veneau naşii, rudele, vecinii, moaşa, părinţii copilului, iar participanţii aduceau darurile.

Aşezat pe bălegar ca să aibă noroc la vite

La venirea de la biserică, naşa îi dădea mamei copilul pe geam sau peste prag. Acest obicei avea rolul de a sublinia trecerea copilului de la un stadiu la altul. Pragul, tocmai pentru că este un fel de graniţă, de hotar, are un rol important în toate riturile de trecere.

Odată adus de la biserică, pruncul era pus adesea în mijlocul unei mese îmbelşugate. În unele părţi, moaşa obişnuia să îi pună între scutece o bucăţică de pâine şi una de sare, uneori şi bani, pentru ca toată viaţa să aibă pâine şi sare, să fie norocos, bogat şi bun ca pâinea din grâu. Existau şi alimente care trebuiau evitate: în unele sate din Oltenia nu se dau ardei la masa de botez, ca să nu fie copilul rău.

Pruncului i se punea la cap o carte, ca să fie învăţat, o secure, ca să fie meşter, sau alte obiecte, care le plăceau mai mult părinţilor. I se aduceau mai multe obiecte şi el era îndemnat să ia unul dintre ele, prin asta arătându-se ce va face mai târziu. „Ele trebuie să influenţeze, să determine înfăţişarea şi norocul copilului. Îl asociază pe copil cu toate lucrurile evident bune ale existenţei. Ţin mai degrabă de un contact magic cu lumea care trebuie să îţi fie favorabilă şi ale cărei frumuseţi trebuie să le absorbi şi cărora trebuie să le semeni”, explică Anghelescu rolul acestor obiecte. În Oarja, Muntenia, când pruncul era adus de la biserică, era aşezat pe bălegar ca să fie bogat, să aibă noroc la vite, şi pe cărţi, ca să fie învăţat. Fetele erau aşezate pe diferite cusături frumoase, să fie harnice.

Un alt mod de a atrage lucrurile bune asupra copilului era de a băga puţin leagănul său în  strunga oilor, ca să fie bun ca oaia sau ca nou-născutul să fie pus pe tocătorul lemnelor, ca să nu plângă, aşa cum nu plânge lemnul. În Vişina, Dâmboviţa, când veneau de la biserică, naşa punea copilul pe o masă în curte având alături un obiect din fier pentru ca nou-născutul să fie tare ca fierul.

Mulţumim pentru explicaţii şi colaborare Muzeului Ţăranului Român şi Institutului de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu” din Bucureşti.