Vladimir Tismăneanu: Editura Humanitas a lansat, în luna noiembrie a anului trecut, în colecţia Istorie Contemporană, pe care o coordonez împreună cu istoricul Cristian Vasile, volumul „Sinistra Doamnă. Văduva dictatorului albanez Enver Hoxha”, cu o prefaţă de Ismail Kadare redactată special pentru ediţia în limba română.

Am avut onoarea de a scrie argumentul acestei cărţi-eveniment. Articolul de faţă reprezintă o sinteză a principalelor idei prezentate de mine în acest text. Anturajul intim al liderilor comunişti reprezintă un subiect deopotrivă istoriografic, politologic şi psihologic. Mă gândesc mai ales la soţiile diverşilor potentaţi totalitari, fiinţe plămădite dintr-o materie specială, dispuse să tolereze ori chiar să încurajeze cele mai abjecte porniri ale soţilor lor.

Termenul din „limba de lemn“ pentru aceste „prime doamne“ ale nomenklaturii era „tovarăşa de luptă şi de viaţă“. Doresc să subliniez totuşi, pentru a evita diabolizarea „sinistrelor doamne”, faptul că sistemul era cel care permitea crimele în masă, isteria propagandistică, persecutarea oricărui posibil rival.

Poziţia de lider al partidului făcea din cel care o deţinea o adevărată zeitate. Psihopatologia sistemului este cea care a îngăduit extravaganţele asasine ale sociopaţilor ajunşi în fruntea sectelor comuniste. Enver Hoxha a fost un asemenea lider: o combinaţie de căpetenie tribală şi birocrat bolşevic, dogmatic înverşunat, maniac al epurărilor periodice, relativ cultivat în comparaţie cu militanţii proletari, Hoxha a reuşit să-i sfideze mai întâi pe Iosip Broz Tito (cu sprijinul Moscovei) şi apoi pe Nikita Sergheevici Hruşciov (cu sprijinul lui Mao).

A construit în Albania un sistem concentraţionar de o intensitate şi longevitate fără egal în Europa (echivalentul ar fi despotismul asiatic din Coreea de Nord). A reuşit să pozeze în apărător al independenţei naţionale, un fel de reîncarnare a lui Skanderbeg. Eroul „sans peur et sans reproche”, „viteaz între viteji“, corifeu al gândirii marxiste, strateg genial etc.

Fără proverbiala sa vigilenţă (alt cuvânt-cheie din lexicul totalitar, fascist şi comunist), inamicul ar fi putut distruge „fortăreaţa asediată“. În toate acţiunile sale a avut-o alături pe Nexhmije, fiinţa de granit, femeia fără alte sentimente decât iubirea de partid (adică de Enver şi enverism).

Cum istoria Partidului Muncii trebuia rescrisă periodic în funcţie de ultimele răfuieli sângeroase la vârf, Mme Hoxha a devenit directoarea Institutului de Istorie a Partidului. Aşa cum Elena Ceauşescu s-a închipuit chimistă, Nexhmije s-a visat ideolog. Ismail Kadare are dreptate scriind în prefaţa că, în sumbra ierarhie a „tovarăşelor de viaţă şi de luptă“, Mme Hoxha apare ca fiind cea mai tenebroasă.

În cazul în care cititorii doresc să vadă cum ar fi reacţionat Elena dacă ar fi rămas văduvă, pot afla lucruri interesante din reacţiile lui Nexhmije. Cartea de faţă este nu doar un instrument de cunoaştere istorică, ci şi un avertisment. Mme Hoxha nu a exprimat niciodată nici cea mai mică urmă de căinţă. Ideea expiaţiunii îi este cu desăvârşire străină.

Ca şi diverşii Paul Niculescu-Mizil, Ştefan Andrei, Ion Stănescu sau alţi impenitenţi nostalgici comunişti, văduva lui Hoxha arată cu degetul, insultă şi se declară prigonită. Victimele comunismului? Poveşti! Cei lichidaţi erau duşmani de moarte, sceleraţi, făţarnici, agenţi şi trădători. Nimeni nu se putea sustrage bănuielii de duplicitate. Inamicii erau „subiectivi“, dar mai ales „obiectivi“, deci nu conta ceea ce a făcut cineva, ci ceea ce, în viziunea paranoic-conspiraţională stalinistă, ar fi putut face persoana în cauză.

Dacă ar fi să captez într-un concept cât mai sintetic esenţa regimului leninist albanez, cred că cel mai potrivit ar fi acela de sultanism totalitar. Atmosfera de la curtea „sultanului“ Enver Hoxha a fost impregnată de minciună, delir encomiastic, sadism şi vendete tribale. Membră a CC, controlând accesul la dictator, influenţându- i deciziile, Nexhmije a fost principala sa complice.

Editura Humanitas merită gratitudinea noastră pentru publicarea acestei cărţi, în remarcabila traducere semnată de Tiberius Puiu. Prezenta monografie constituie o investigaţie deopotrivă captivantă şi terifiantă a unui univers politic lugubru, bântuit de uri, vendete şi invidii viscerale. Nu e lumea intrigilor florentine, ci aceea a patimilor de clan deghizate în verbiaj dialectic. Cititorii interesaţi de subiect pot afla mai multe de pe blogul meu: http://tismaneanu.wordpress.com