Preşedintele Mahmoud Abbas a reuşit săptămâna trecută să readucă problema palestiniană şi raporturile dintre Autoritatea Naţională Palestiniană şi statul Israel în centrul atenţiei publice globale. Pretenţia palestinienilor de recunoaştere a Autorităţii în calitate de membru cu drepturi depline a ONU, ar echivala cu recunoaşterea oficială a statului Palestinian.
Încă din primul moment cei mai mulţi comentatori s-au întrebat dacă este vorba cu adevărat despre o încercare de constituire imediată a unui stat propriu sau numai despre o tentativă de readucere a problemei palestiniene în atenţia publică, altfel spus dacă nu este vorba despre încercarea oamenilor politici palestinieni de a se folosi de "primăvara arabă" în interes propriu.
Pare suficient de clar faptul că oficialii de la Ramallah, cunoscând din timp opoziţia fermă a statului Israel, ca şi intenţia Statelor Unite ale Americii de a se opune prin veto în consiliul de securitate, nu şi-au făcut iluzia unei autentice consacrări imediate a statului pentru a cărui existenţă militează de atâta vreme. Au ridicat problema cu efecte diplomatice şi mediatice importante.
Mai exista însă un număr de probleme care nu trebuie în niciun fel neglijate. În primul rând, în mod real nu avem de a face cu o singură Autoritate Palestiniană, ci cu două, atâta vreme cât în Cisiordania, Fatahul preşedintelui Abbas controlează puterea, iar în Gaza, Hamasul, recunoscut drept formaţiune teroristă de către cele mai multe state democratice, este cel care are sub control autoritatea. Relaţiile dintre cele două formaţiuni sunt cât se poate de reci, din punctul Hamasului de vedere chiar ostile.
În al doilea rând, evoluţiile de după 1948 au avut printre alte consecinţe şi apariţia unor importante tensiuni între locuitorii diferitelor state arabe şi poporul Palestinian. Pentru foarte mulţi libanezi, iordanieni sau chiar sirieni alături de statul Israel palestinienii se află la originea tuturor relelor. Această realitate, dincolo de efectele pe care le are în viaţa cotidiană, marchează în mod esenţial şi relaţiile politico-diplomatice din zona Orientului Apropiat. Printre rezultate trebuie avut în vedere şi sprijinul mai degrabă formal, în mod real reţinut, pe care mai multe state arabe îl acordă "cauzei palestiniene".
Nici membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate, în general marile puteri, nu se raportează întotdeauna foarte clar la solicitarea palestiniană. Propunerile Franţei ţin mai degrabă de interesele pe care aceasta le are în legatură cu Libia, fermitatea Rusiei este discutabilă, iar jocurile Chinei au legatură directă cu creşterea exponenţială a investiţiilor acesteia în Orientul Mijlociu.
Statele Unite ale Americii se află într-o situaţie destul de interesantă. După declaraţiile mai degrabă încurajatoare pentru palestinieni pe care preşedintele Obama le-a făcut în urmă cu câteva luni, astăzi Casa Albă se află în situaţia de a ameninţa cu dreptul său de veto la Consiliul de Securitate al ONU. America are însă interesul de a nu rămâne singură în această poziţie şi felul în care majorităţile se constituie în Consiliul de Securitate ne sugerează că nu se va ajunge la utilizarea unui veto.
Poziţia Turciei este una cât se poate de importantă în noile evoluţii din Orientul Apropiat. Turcia, pe zi ce trece, se apropie vizibil de statura unei puteri globale. Ea se află între Orient şi Occident, este o ţară islamică membră a NATO, este un stat laic guvernat de un partid islamist moderat. Este una din puţinele ţări din partea aceasta a lumii care în vremuri de criză planetară înregistrează creştere economică importantă. Un stat care până de curând a avut relaţii normale cu Israelul, dar care cu puţină vreme în urma a recurs la expulzarea ambasadorului israelian de la Ankara. Nu ştim care va fi poziţia Turciei în lunile ce vor urma, dar într-un recent interviu acordat CNN-ului primul ministru Erdogan afişa o poziţie rezervată, dar fermă.
Viitorul problemei palestiniene este incert. Ne aflăm numai la începutul unui lung proces de dezbateri şi negocieri.
Recomandările noastre
