E marţi, ora 17.50, preşedinţii SUA şi României decid în Biroul Oval cum va evolua parteneriatul dintre cele două ţări, pe termen mediu şi lung.
Ar trebui să fie un motiv de mare bucurie pentru orice român, oriunde ar vieţui. Fiindcă semnarea Acordului pentru scutul antirachetă ne repoziţionează în lume. Mineriadele ne-au scos de pe harta ţărilor civilizate. Eram într-o zonă gri, iar despre siguranţa şi securitatea naţională nu se mai putea vorbi nici în glumă. Nimeni nu ne-ar fi sărit în ajutor dacă şeful Armatei a 14-a ar fi decis să facă, intempestiv, o vizită la Bucureşti şi să bea o cafea cu preşedintele Ion Iliescu. Şi, preţ de o cafea, să obţină promisiunea că directivele transmise de Moscova vor fi puse în practică în cel mai scurt timp. Asta că tot le sunt dragi junilor lideri ai PSD cafelele… Rusia n-a funcţionat niciodată ca o umbrelă, iar în anii ‘90 - Occidentul trecuse România pe pierderi. Ce repede am uitat cum ni s-a trântit uşa NATO în 1997, la Madrid. Fără tragedia din 11 septembrie 2001, când harta lumii s-a rescris din considerente strategice şi interese globale, nici la Praga, în 2002, nu ni s-ar fi deschis uşa NATO. Prudenţa blocului occidental în relaţiile cu România a fost maximă mult timp după Praga, fiindcă legăturile puterii de la Bucureşti cu Rusia erau şi utile, dar şi periculoase. Nu-ţi poţi da secretele pe mâna unei ţări care poate juca la două capete, iar SUA, vârful de lance al NATO, nu avea certitudinea că în fruntea României se află un prieten adevărat, care îi este alături şi la bine şi la greu. NATO dorea relocarea unor baze militare spre Estul Europei, iar România era ideală pentru acest scop, însă pentru asta avea nevoie de garanţii şi de aliaţi de nădejde la Bucureşti. Statutul de ţară membră NATO ne-a uşurat şi intrarea în UE, din aceleaşi raţiuni geopolitice. Criteriile politice au făcut ca Occidentul să închidă ochii şi să admită în Uniunea Europeană o ţară în care economia de piaţă era relativ funcţională, în care democraţia era originală, justiţia stătea drept şi judeca strâmb, iar statul de drept funcţiona pe hârtie. Ne place sau nu, aşa era România atunci.
Ce repede am uitat toate acestea… Ce repede îi luăm "la mişto" pe cei ce ne-au întins mâinile şi ne-au cauţionat, odată ce ne-am văzut cu sacii în căruţă! În numele urii faţă de filo-americanul Traian Băsescu, am văzut în aceste zile politicieni, jurnalişti şi analişti care se dădeau de ceasul morţii la televiziunile controlate de Opoziţie să-i convingă pe români că vizita în SUA a preşedintelui României este un eşec. Că Băsescu nu va fi primit la Casa Albă, că s-a dus la Washington pentru a-i forţa mâna lui Obama să-l primească, că doar ridicarea vizelor ar putea fi un succes, iar semnarea acordului privind scutul antirachetă sau a oricăror alte acorduri ar fi nişte fleacuri. "Fleacurile" americane vor garanta că România este "în cărţi" , indiferent de tulburările din anii ce vin. Că SUA o vor ocroti ca şi când ar fi stat american. Rachetele care vor fi aduse la Deveselu înseamnă tehnologie de ultimă generaţie, pe care SUA şi NATO şi le vor apăra cu dinţii. Interceptorii de la Deveselu pot atinge viteza de 9.600 km pe oră, în condiţiile în care viteza sunetului este de 1.224 kilometri pe oră. Ei pot garanta Europei, din care România e parte, că rachetele cu rază lungă de acţiune nu ajung pe continent. Odată instalat, scutul antirachetă înseamnă maximum de securitate cu minim de cheltuieli pentru România. Abia atunci ne putem aştepta la investiţii adevărate, fiindcă încrederea e garantată. Abia atunci vom putea vorbi de un drum ireversibil spre Vest. A ironiza un preşedinte - oricum s-ar numi acela - care a reuşit să aducă României un astfel de serviciu, a lua în derâdere SUA, ţara cu care eşti pe cale să rescrii un parteneriat de securitate, şi, implicit, NATO, şi asta în numele unor interese politice meschine, înseamnă să fii român doar în cartea de identitate sau în paşaport. Domnule Ponta, dacă domnul Băsescu ar fi mers la Washington să fie prezent la semnarea acestui tratat istoric, de importanţă vitală pentru România, şi nu ar fi fost primit de Barack Obama, tot ar trebui să-i mulţumim. Nu doar lui, ci şi militarilor, diplomaţilor, ofiţerilor de informaţii, politicienilor, tuturor românilor care au contribuit la negocieri şi la încheierea lui. Marţi, 13 septembrie 2011, nu e o zi cu ghinion. E ziua norocoasă în care România a părăsit, definitiv, sfera de influenţă a Moscovei.
- Traian Băsescu, la întâlnirea cu Barack Obama
Recomandările noastre
