Jale mare! Pe maidanezul care-ţi păzeşte blocul l-a călcat maşina în parcarea din spatele blocului. Câteva babe se pun pe bocit. Ele n-au loc de veci, dar poartă grija pomenirii potăii decedate. De mâine o să hrănească altă javră.
Scenă deschisă. Salon de frizerie de cartier. Tânărul de orientare sexuală incertă, cu privire abulică, manevrează dezinvolt foarfeca prin părul clientului. Sună un telefon, şlagărul de sezon. Stilistul metrosexual răspunde grăbit, în timp ce înşfacă, drăgăstos, ciuful victimei de pe scaun. "Ce faci fată?". Clientul, absent, mustăceşte cu privire la genul ipotetic al interlocutorului de la celălalt capăt. "Cum adică a murit? Când? L-a călcat maşina? Dumnezeule! Nu pot să cred, Bobiţă? Şi nu l-aţi dus şi voi la veterinar? Deci nu pot să cred!". Urmează o conversaţie lungă despre pedigree-ul defunctului Bobiţă. Deduci că dulăul devenit asfalt fusese, cumva, mascota scării, a blocului dintre blocuri, animalul de companie nu doar al vecinei de la parter, al copiilor cu mingea şi cu lapte-gros. Bobiţă, innominabil, fusese o emblemă a vagabondismului urban, mort accidental într-o dimineaţă, altfel săracă în evenimente. Din bucata mea de pâine, hrănesc un om şi un câine. Sau mai multe javre! Clientul priveşte adânc în oglindă. Poate e sunetul foarfecii melodios, metalic, poate tocmai androginia stilistului îi facilitează un memento sau tocmai rizibilul din întreaga fotogramă îi aduce în faţă propria-i experienţă. Nu unul, nu doi, zece se aciuaseră în spatele parcării. Dimineaţa era o aventură cu respiraţia tăiată sa plece la muncă. La fel, seara, la întoarcere. Unul dintre ei îl muşcase de gamba stângă. Au trecut doi ani şi jumătate şi încă are pe picior umbre adânci, organice. "Oraşul nostru nu conţine într-însul catirinci. Oraşul nostru e Stapîne Stapîne mai cheamă şi-un câne. Nemuritoare, prolifice, canidele citadelei manâncă orice de la pâine cu penicilină la parizer şi ciolane de miel rămase de la Înviere, celofan de caserolă de mici sau boştine de super-market. Fiecare mascul e un triumf Oedipian în faţa bătrînei uitată de vreme, a cărei pensie hrăneşte un suflet şi-o javră. Filotime din fire, incapabile să-şi dea bună ziua sau sa joace o carte împreună, septuagenarele îşi alină schizoidia solitară printr-o trăire animistă, pe marginea psihozei. Hrănesc haitele de câini!", e vehement Gabriel Diaconu, psihoterapeut la clinica Mindcare, din Capitală. N-ai prieteni? Ce dacă? Ai destule javre în faţa scării Fiecare căţel are un nume. Fiecare are colonia lui de paraziţi pe care se încăpăţânează să-i primească înapoi după cure ocazionale veterinare. Nu muşcă decât omul rău, omul străin, omul hain. Deci mai pe toţi. "Sunt bobiţe, fetiţe, lăbuşi, sunt coloraţi pătaţi şi, ocazional, imagini mutante ale unei genealogii nobile din trecut. Nu ştii, de fapt, dacă vreunul şi-a înfăptuit, vreodată, rolul atavic de cel mai bun prieten al omului. Nu scrie, vreodată, la ziar, de Lăbuş care şi-a apărat matroana de hoţi. Maidanezii sans abri schimbă fără remuşcări tabăra", riscă psihiatrul să-şi pună în cap toţi filo-maidanezii care îşi împart micul dejun, prânzul şi cina cu patrupedele din faţa blocului. De ce atâţi de mulţi? De ce atât de toleranţi? Şi nu e vorba despre câini. Explicaţia plauzibilă e că suferim, în metropolă, de o singurătate fără de margini. Potrivit datelor prezente, în comunism fiecare al patrulea cetăţean era informator la Securitate. Zice-se că se ştiau. Aş! Nu se ştia om cu persoană şi-atunci, treptat, uşile s-au închis. Ai zice ca tendinţa spontană la generozitate din om n-a mai putut merge către aproapele său şi-atunci, într-un ciudat recul, a hrănit fiare. "Depozitari ai furiilor noastre, câinii comunitari au fost pe rând vagabonzi, maidanezi sau lorzi. Unul dintre profesorii mei de facultate îşi făcuse întreaga teză de doctorat pe ectopie testiculară. Măsluise lamele, de unde să ia atâtea testicule de oameni? Aşa că pleca la vânătoare prin curtea facultăţii şi castra, expert, cu un scalpel sărmanele vieţuitoare. Trei generaţii l-au lătrat, amarnic. Târziu, l-au ajuns blestemele canine, sau poate propria-i depresie, căci l-au găsit spânzurat, sunt vreo zece ani de atunci!", povesteşte cu umor negru Gabriel Diaconu Soarta lui Bubico Fiecare Robinson Crusoe are nevoie de un Vineri. În lipsa unui interlocutor, fie el şi animal, rămînem suspendaţi într-un vid al omeniei din noi. Un câine e un motiv suficient să te dai dimineaţa jos din pat. Un câine e o speranţă bună că mâine mai există. Iar câinii, satrapii acestei mari colonii veşnic alimentate cu nou-deposedaţi de semeni, n-au într-înşii ruşine. Amuşinează uşi, se insinuează printre BCA-urile prosperităţii cincinale. În noapte, vara, la adăpostul bitumului îşi urlă prezenţa, şi poate evidenţia slujbaşul care aduce ofrande imensei haite. Cincizeci de mii de câini în Bucureşti. De zece ori mai mulţi decât boschetari. Câinele şi scara blocului. Unii apără instituţii, alţii apără spitale. Un câine de nădejde face mai mult decît un bodyguard la Camera de Gardă. Psihiatrul Diaconu povesteşte, trist: "Îmi aduc aminte de primele gărzi la Psihiatrie Pediatrică, în Bucureşti. Când suna telefonul, la trei dimineaţa, şi trebuia să merg la celălalt Pavilion, în buzunarele de la halatul de molton pus peste halat, păstram pâine şi felii de parizer pe care le aruncam, la momentul potrivit, Cerberilor. O dată am ratat ţinta şi a trebuit să-mi fac loc cu şuturi printre carnasiere către un copil care fusese adus, mai mult mort decît viu, după o tentativă de suicid. Părea un altfel de iad. A doua zi, după raport, în drum către maşină, am văzut decana de vârstă a asistentelor cum, drăgăstos, împărţea mîncarea copiilor cu supusele jivine...". Bobiţă, mort? Ducă-se în Rai. Nouă ne rămîne Caragiale şi "Vedea-te-aş mănuşi, Bubico!".
Recomandările noastre
