Politica şi campaniile electorale se hrănesc din atacuri. Campania negativă, deşi este blamată din toate părţile, are constant efect pentru că publicul vrea să vadă sânge şi campania negativă aduce voturi. Acest adevăr este valabil oriunde: în România, Franţa, Brazilia sau în Statele Unite.
Politica americană văzută din afară poate părea un joc dominat de fair-play. În realitate, conflictul PDL – USL este un foc de paie pe lângă schimbul de focuri dintre democraţi şi republicani, iar replicile dintre Traian Băsescu şi Crin Antonescu/Victor Ponta pot părea schimburi de amabilităţi, pe lângă acuzaţiile care se aruncă între Mitt Romney şi Newt Gingrich sau între Barack Obama şi liderii republicani din Congres. Statele Unite au inventat campania negativă pe steroizi, iar aceasta poartă un nume: SuperPAC. PAC sau Political Action Committee (Comitet de acţiune politică) este o organizaţie politică care se declară în favoarea unui candidat şi decide să îl sprijine sau, de cele mai multe ori, să îi atace pe adversarii acestuia. Diferenţa faţă de alte democraţii, este că aici vorbim de zeci-sute de milioane de dolari investiţi în materiale negative: clipuri tv, afişaj stradal, şamd. Este adevărat, candidatul nu are control oficial asupra (Super)PAC-urilor care îl sprijină, în sensul că acestea nu fac parte din echipa lui de campanie şi legal nu poate exista un dialog între cele două structuri. SuperPAC-urile au libertatea de a alege strategia lor. Şi totuşi, campania negativă împotriva contracandidatului/contracandidaţilor se contabilizează cel puţin la fel de eficient. O scurtă trecere în revistă a ştirilor apărute în presa americană în ultimele săptămâni arată cât de prezentă este tema superPAC-urilor. „SuperPAC lansează o campanie de 250 de milioane de dolari pentru a îl învinge pe Obama”, titrează The Wall Streat Journal, „SuperPAC-ul lui Obama pregăteşte un clip în care îl atacă pe Romney pentru poziţia sa privitoare la bailout” - titlul unui articol in ediţia online a NYTimes –, „25% din fondurile SuperPAC-urilor provin de la doar 5 donatori” - titrează USA Today. Se vorbeşte mult despre decizia lui Barack Obama de a apela la SuperPac-uri, după ce anterior afirmase că nu o va face, despre sumele de ordinul zecilor de milioane de dolari cheltuite în atacurile din interiorul Partidului Republican sau despre identitatea donatorilor care le finanţează. Deja analiştii politici susţin că în 2012 vom avea cei mai mulţi bani cheltuiţi pentru campanii negative din istoria alegerilor prezidenţiale. Pentru a înţelege rolul SuperPAC-urilor în politica americană, trebuie plecat de la constatarea că acestea reprezintă soluţia la 2 probleme: fondurile necesare unei campanii (negative) şi asumarea publică a atacurilor. Puţină istorie – de la PAC la SuperPAC Candidaţii din cursele electorale din Statele Unite – prezidenţiale, pentru Congres/Senat, şamd – trebuie să respecte o serie de reguli stricte cu privire la finanţarea campaniilor. Respectarea lor este supervizată de Federal Election Commission (Comisia Electorală Federală), o comisie independentă, înfiinţată în 1974 pentru a superviza procesul electoral. Printre cele mai importante reguli sunt: candidaţii trebuie să facă publice numele donatorilor, sumele şi modul în care aceste sume au fost cheltuite; în plus, există limitări semnificative privitoare la fondurile pe care un candidat/un partid le poate accepta. Aceste limite se aplică şi Comitetelor de acţiune politică (PAC), nu doar candidaţilor. Pe siteul Federal Election Commission, putem vedea limitele pentru 2011-2012: de exemplu, orice cetăţean nu poate dona mai mult de $ 2500 pentru un candidat, $ 30,800 pentru un partid. De asemenea, există o limită totală bianuală de $ 117,000: $ 46,200 pentru toţi candidaţii şi 70,800 pentru partide şi PAC-uri. Aceste limite sunt eficiente în a coborî nivelul fondurilor cheltuite în campanii şi obligă candidaţii să încerce să atragă contribuţii mai mici de la mai mulţi cetăţeni, nu contribuţii majore de la câţiva donatori. Şi totuşi, există o diferenţă esenţială în campania prezidenţială de anul acesta, faţă de aceea din 2008. Diferenţa este dată de o decizie a Supreme Court, din 2010, Citizen United vs. FEC care, în esenţă, a dat liber pentru contribuţii din partea corporaţiilor şi sindicatelor. Rezultatul este că limitele au fost date deoparte, noile PAC-uri putând accepta orice sumă de bani ca donaţii, în special din partea corporaţiilor. PAC-urile au devenit SuperPAC-uri Într-o campanie electorală, cum a fost cea din 2008, rolul SuperPAC-urilor nu a fost unul esenţial. În 2008, Barack Obama a reuşit să adune peste 700 de milioane de dolari, o mare parte ca rezultat al campaniei online care a atras donaţii venite din partea a zeci-sute de mii de americani. 2008 a fost „anul schimbării” iar economia era încă puternică. În 2012, situaţia este alta: entuziasmul alegătorilor este mult redus, pe fondul unei economii care nu şi-a revenit. Pentru candidaţi, această realitate se traduce în fonduri mai mici pentru campanie, iar impactul este major. Spre exemplu, candidaţii republicani în alegerile prezidenţiale de acum 4 ani, au strâns într-un an, până la finalul lui ianuarie 2008, 250 de milioane de dolari. În 2012, candidaţii republicani au adunat în aceeaşi perioadă în jur de 174 de milioane de dolari, adică cu peste 75 de milioane mai puţin. Un alt exemplu, este campania republicanului Newt Gingrich, a cărui cotă a fluctuat în ultima lună: a câştigat alegerile primary din Carolina de Sud, a fost pe locul 2 în Florida, dar în Maine (ultimele alegeri primary în momentul în care scriu) a fost pe locul 4. Newt Gingrich anunţa la finalul lui 2012 că a strâns 4 milioane de dolari în prima jumătate a ultimului trimestru din 2011, asta după ce în prima parte a anului acumulase datorii de 1,2 milioane de dolari. Cu toate astea, după cum anunţa Wall Street Journal, doar în Florida, Winning our Future (Să ne câştigăm viitorul), SuperPAC-ul care îl sprijină pe Newt Gingrich a cumpărat în ianuarie spaţiu tv în valoare de 6 milioane de dolari. I shot the sheriff, but I did not shoot the deputy Cine a văzut clipuri electorale ale prezidenţiabililor din Statele Unite, ţine minte finalul invariabil al fiecăruia: „I am ... and I approve this message” (Sunt candidatul ... şi aprob acest mesaj). Este metoda cea mai simplă prin care echipele de campanie sunt obligate să îşi asume materialele electorale. Lucrurile se schimbă însă în cazul SuperPAC-urilor. Tocmai pentru că nu există nici o legătură legală între candidaţi şi SuperPAC-uri, nu există nicio obligaţie de asumare a clipurilor negative din partea acestora. Într-o campanie de tip primaries, în care cu şanse în cursă sunt 3-4 candidaţi, este mult mai greu pentru votanţi să identifice sursa din spatele unui atac. Deci, efectul negativ asupra celui vizat de atacuri se contabilizează, fără să existe, de cele mai multe ori, efectul împotriva celui care le-a lansat. Exemplul cel mai bun este dat de alegerile primaries din Iowa, de la începutul lui ianuarie 2012. Restore our Future (Să ne refacem viitorul), SuperPac-ul care îl sprijină pe Mitt Romney a cheltuit milioane de dolari pe atacuri la adresa lui Newt Gingrich, principalul contracandidat. Rezultatul a fost că în câteva săptămâni, Gingrich a scăzut mai bine de 10 puncte în sondaje şi a terminat alegerile din Iowa pe locul 4, cu 13% din voturi. Mitt Romney a negat însă orice implicare în campania împotriva lui Newt Gingrich, iar când subiectul implicării a devenit de notorietate, votul trecuse. Deja se prefigurează că vom avea în toamnă 2 campanii electorale: o campanie a candidaţilor şi o campanie a SuperPAC-urilor. Iar o schimbare a regulilor electorale pentru a limita influenţa SuperPAC-urilor nu pare a fi aproape. Deci, va urma un spectacol interesant despre care voi continua să scriu în săptămânile care urmează. Fonduri de campanie – Candidaţi vs. SuperPAC
* Surse: Federal Election Commission, NY Times, Huffington Post* Barack Obama a început să îşi facă simţită prezenţa în campanie, în Michigan (statul unde vor avea loc următoarele primaries în interiorul Partidului Republican) rulează un clip electoral pe tema giganţilor auto, sprijiniţi de administraţia democrată. Însă, este prea devreme pentru a îl include pe Barack Obama în comparaţia de mai sus.
Ne puteți urmări și pe Google News
Recomandările noastre
