Ce bine e în linişte!

Străzile sunt pustii, televiziunile mahmure, toată lumea se laudă cu ce a făcut de Revelion. Din păcate, este o linişte scurtă. Peste doar câteva zile începe iar pârjolul. Uneltirile ticluite pe la mese de taină vor fi scoase la iveală. Grupurile constituite în vederea săvârşirii de infracţiuni se vor întoarce la serviciu! În mod normal nu ar trebui să se întâmple aşa. Situaţia din ţară este foarte calmă. Dacă ne ducem "cu gândul înapoi" prin istoria recentă a României, apele erau mult mai agitate. După zece ani de linişte (1930-1940), identificaţi drept dictatura lui Carol al II-lea, a început un adevărat război între români, care a durat aproape 50 de ani. La câteva luni, la câţiva ani sau la câteva deceni odată, situaţia din ţară se schimbă radical. De azi pe mâine, câteodată, oamenii de valoare erau ridicaţi de acasă sau de pe stradă şi duşi la închisoare. Criteriile erau arbitrare. În cazul intelectualilor şi a elitei româneşti era suficientă o simplă atitudine de simpatie pentru regimul anterior. Participarea la o şedinţă, un mic articol publicat, o opinie exprimată într-un cerc de prieteni puteau să-ţi fie fatale. Până în ziua de 6 septembrie 1940, când legionarii au ajuns la putere, Carol al II-lea era comparat chiar cu Ludovic al XIV-lea şi nu de oricine, ci de marele cărturar George Călinescu. După 6 septembrie, timp de doar câteva luni până la 23 ianuarie 1941, când s-a înregistrat eşecul rebeliunii legionare, a fost considerat un criminal. Din ziua de 23 ianuarie 1941 a început dictatura lui Ion Antonescu. Totul s-a schimbat din temelii. Tudor Arghezi, căruia Carol al II-lea îi acordase "Meritul cultural" (Cavaler clasa I) în anul 1938, dar şi sume considerabile de bani pentru a-şi termina lucrările la casa de la Mărţişor, s-a trezit peste noapte în puşcărie la Târgu Jiu, în urma publicării pamfletului "Baroane", în ziarul "Informaţia zilei", la 1 octombrie 1943. Pamfletul îl viza pe von Killinger, ambasadorul Germaniei la Bucureşti, şi din cauza lui marele poet a stat la puşcărie până la finele lunii decembrie din acelaşi an. După venirea comuniştilor la putere, Tudor Arghezi primeşte, în august 1945, marele premiu naţional pentru poezie, în decembrie 1946 este sărbătorit cu mult fast de Ministerul Artelor pentru ca doar peste un an să fie demolat ca om şi ca poet de către S.Toma, redactorul şef al ziarului "Scânteia". Prin nenorociri asemănătoare au trecut majoritatea dintre mari intelectuali români, fie că erau profesori universitari, academicieni sau oameni de artă. Mai mult, comuniştii se masacrau şi între ei, Lucreţiu Pătrăşcanu, un important lider al lor fiind judecat şi condamnat la moarte în 1953, pentru fapte imaginare. În ultimii douăzeci de ani, în România nu s-a mai întâmplat nimic asemănător (magistraţii de la DNA şi judecătorii au totuşi suflet bun). Trecutul pare să nu mai conteze. Chiar şi cei care au tras în fraţii lor, în decembrie ’89, au fost avansaţi. Nu se mai ţine cont de opţiuni politice exprimate aiurea. Şi tot avem un drăcuşor în noi care ne face să ne certăm tot timpul. Cu câteva decenii în urmă, chiar dacă doreai linişte nu se putea. Cei de la putere se schimbau des şi erai nevoit să te schimbi şi tu. Astăzi nu se mai întâmplă aşa. Toţi cei din generaţia mea – şi nu numai – l-au urât şi îl urăsc pe Nicolae Ceauşescu. Cu cât trece vremea parcă şi această atitudine se schimbă. Am aflat întâmplător că Ceauşescu are o nepoată pe linie directă. Este elevă la o şcoală importantă din Capitală. Tatăl unei colege de clasă mi-a povestit multe despre ea. Mi-a înfăţişat-o ca pe o prinţesă. O domnişoară graţioasă, mamă a câtorva păpuşi cuminţi, care este şi se comportă ca un copil obişnuit. În şcoală şi în clasă nu se fac referiri despre bunicii ei. Timpurile acelea sau aşezat definitiv în cartea de istorie. Un semn foarte profund că am învăţat să ne comportăm civilizat cu trecutul nostru. Mai trebuie să luăm lecţii serioase despre prezent. Sper sau sunt chiar convins că aşa se va întâmpla până la urmă.