Scriitorul Gabriel Liiceanu se arată dezamăgit de lipsa de reacţie faţă de „lacul de otravă în care ne înecăm cu toții” a celor care manifestau împotriva cianurilor de la Roşia Montana.
„M-a sunat și pe mine într-o bună zi o prietenă să mă întrebe dacă nu vin ‘să strigăm diseară să dăm cu cianură în dictatură!’. Am încercat să-i spun că treaba nu are sens, pentru că, dacă putem să strigăm chestia asta în Piață zilnic, înseamnă că nu e dictatură și că ne facem de râs. ‘N-ai înțeles nimic, mi-a spus, pentru că toată poanta era să ne simțim bine împreună’”, scrie Gabriel Liiceanu pe contributors.ro. Scriitorul constată acum, cu amărăciune, că toţi acei oameni care ieşeau în stradă îngrijoraţi de cianura de la Roşia Montana nu văd „otrava” care ni se administrează în fiecare zi. „Dar unde sunt acum cei cu cianura de la Roșia Montana?, m-am întrebat. Unde,rafinații noștri manifestanți postmoderni, cei cu cianura și dictatura? Oare nu văd lacul de otravă în care ne înecăm cu toții? Nu cianură, pusă în hrana noastră cea de toate zilele, este un parlament care foșgăie de indivizi puși sub urmărire penală sau deja condamnați? Nu cianură sunt politicienii care vor să dicteze justiției din România? Nu e cianură limba română – de borfași și surugii –, pe care deputații noștri o torturează în halucinante conversații ‘pe mobil’, stând de vorbă cu amicii? Nu e cianură (și batjocură) pentru oamenii de carte numirea unui agramat la Cultură și care mai crede, pe deasupra, că premiul Nobel poate fi luat de două ori? Nu e cianură profesoara care îi învață pe copii că Eminescu a fost omorât ‚de francmasoni’?”, mai spune Liiceanu. Gabriel Liiceanu remarcă şi alte situaţii în care României i se administrează „cianură”. „Nu e cianură pentru români un prim ministru care chiulește de la întâlnirea cu un diplomat american și care pune în pericol destinul occidental al României? Nu sunt cianură taxele care se înmulțesc, în timp ce TVA-ul neîncasat, de miliarde de euro, migrează spre structurile crimei organizate? Nu sunt cianură minciunile pe care le înghițim gata mestecate, de vreme ce creierele noastre și-au pierdut de mult suplețea de care au nevoie pentru a distinge pe cont propriu între bine și rău? Nu cianură sunt înseși văicărerile noastre, reluate la nesfârșit, dar incapabile să oprească igrasia morală care a cuprins temeliile societății?”, subliniază scriitorul. „Otrava asta, picurată zilnic pe neuronii noștri în doze diferite, ne secătuiește pofta de viață, ne ia speranțele și ne sădește în suflet dezgustul de propria țară, cu care nu mai știm cum s-o scoatem la capăt. Ce-i de făcut?”, întreabă Liiceanu. Citiţi aici comentariul integral al lui Gabriel Liiceanu.
Recomandările noastre
