Încă de la primele etape ale campaniei militare a Rusiei în Siria, presa mondială s-a grăbit să-l atace pe Vladimir Putin și intențiile strategice ale Rusiei în Siria. Este această operațiune informativă o simplă recrudescență a Războiului Rece, sau este vorba de ceva mult mai profund? O analiză pentru Huffington Post a lui Alastair Crooke, fost înalt ofițer MI6.

A fost evidentă pentru toată lumea șovăiala, lipsa de siguranță cu care administrația americană a răspuns la mutările militare ale rușilor. Inițial, Washingtonul a încercat să arate „obișnuita sa abordare pragmatică”, sugerând că nimic nu se schimbă în campania sa și a aliaților săi.

Însă administrația Obama a fost evident luată prin surprindere de rapiditatea și dimensiunile acțiunii Rusiei. Săptămâna trecută, un oficial american a mers la ambasada SUA din Bagdad pentru a anunța începutul imediat al operațiunilor aeriene rusești în Siria și a cerut ca Statele Unite să-și țină aparatele de zbor în afara spațiului aerian sirian.

De atunci, ritmul atacurilor aeriene rusești a fost impresionant, lăsând Statelor Unite și aliaților lor prea puțină libertate și timp ce acțiune.

Este clar: „obișnuita abordare pragmatică” nu a funcționat. Iar oponenții președintelui Obama au sărit imediat: Putin a păcălit (din nou) America.

Secretarul de stat John Kerry a cerut vehement o coordonare militară cu Rusia, care măcar să permită coaliției internaționale să zboare și astfel să mai conteze în jocul strategic.

A doua abordare a Washingtonului a căutat ca măcar inițiativa politică să le rămână americanilor (acceptând implicit asumarea rolului militar de către Rusia), stabilind condițiile (în primul rând îndepărtarea lui Bashar Al-Assad) viitorului politic al Siriei, în care Statele Unite speră să aibă un cuvânt important (Marea Britanie și Franța au ridicat și ele câte un picior în tentativa de a-și marca teritoriul pentru a nu fi scoase cu totul din joc).

Totuși, în timpul acestor manevre politice și ciocniri de declarații, a avut loc o repoziționare semnificativă a Statelor Unite. Aflat în vizită la Londra și Berlin, secretarul de stat Kerry a schimbat obiecția inițială absolută a Washingtonului ca Assad să rămână în funcție: acum a spus el, liderul de la Damasc poate rămâne pentru o perioadă de tranziție, indiferent cât de lungă ar fi aceasta („Îndepărtarea lui Assad nu trebuie să se producă în prima zi sau în prima lună”), precizând că în final decizia îi aparține poporului sirian.

Miercuri, Kerry a mers și mai departe și a spus ceva la fel de important: în urma discuțiilor sale cu omologul său rus, Seghei Lavrov, secretarul de stat american a afirmat că Siria trebuie să rămână „unită... și să fie seculară”.

Aceasta reprezintă o uriașă (deși abia remarcată) schimbare: ea exclude orice posibilitate de a ajunge la putere pentru Frăția Musulmană și restul grupărilor jihadiste care i se opun acum lui Assad – de fapt toți islamiștii care nu pot accepta un stat secular, ceea ce, la drept vorbind, taie orice șansă pentru protejații Arabiei Saudite și ai celorlalte țări din Golf de a căpăta o felie din tortul sirian.

Fără îndoială, Lavrov l-a convins pe Kerry despre disponibilitatea lui Assad pentru schimbări politice (și despre faptul Rusia îi acordă credit). Dar poate că Lavrov i-a explicat și de ce circumstanțele istorice din Siria fac imposibil orice ameste al Frățiilor Musulmane în formarea guvernului de la Damasc. Indiferent care a fost conținutul discuției, este cert că secretarul de stat și-a schimbat discursul.

A treia tactică a Statelor Unite a părut să fie „abținerea” – sfânta Reținere: un gigantic război informațional încearcă să sugereze că Rusia s-a angajat să lovească numai ISIS și pe nimeni altcineva (or, Moscova nu a făcut niciodată un asemenea angajament).

Lavrov a fost foarte limpede: Rusia țintește ISIS și „alte grupări teroriste”. Cu toate acestea, războiul informațional continuă pentru a pune presiune pe Rusia și a-i restrânge campania militară.

Oficiali americani au declarat în mai multe rânduri că „moderații” din rândurile opoziției armate siriene sunt mai rari decât inorogii din povești și că „numai patru sau cinci” se mai află acum pe câmpul de luptă. Și iată că deodată pare că toți acești „moderați antrenați de CIA” sunt acum atacați.

În realitate, nu există „jihadiști moderați”. Expresia însăși este un oximoron: există doar jihadiști care sunt mai mult sau mai puțin legați de ISIS sau de Al-Qaida. O analiză semantică total neinteresantă pentru Rusia.

Tom Friedman, editorialist la The New York Times, vede lucrurile oarecum diferit: lui Putin și aliaților săi trebuie să li se permită să atace și să învingă ISIS, și e foarte bine dacă reușesc. Dacă eșuează, însă, iar toată lumea sunnită va fi contra lor, atunci Putin va avea nevoie de o scară pentru a se da jos din copacul în care s-a cocoțat și pe care numai Washingtonul va putea să i-o împrumute. Aceasta este o viziune prea simplistă.

Putin înțelege foarte bine diferențele dintre Islamul sunnit tradițional din Levant și răbufnirea recentă de Wahhabism din Golf, care se află la cuțite cu sunnismul din Siria și Irak.

El știe și că mulți sunniți încă sunt legați de noțiunea de cetățenie într-un stat secular sau ne-sectar; și că atât Siria cât și Irakul sunt moștenitoare ale unor civilizații antice venerabile, fiecare cu propria cultură și viziune politică. Lupta împotriva orientărilor contemporane ale Wahhabismului nu a însemnat niciodată doar ciocnirea dintre o minoritate șiită (Alawiții) și o majoritate sunnită; ea este în aceeași măsură o luptă pentru păstratea tradițiilor levantine împotriva unei culturi străine (Wahhabismul din Golf), pătruns în regiune pe valul petro-dolarilor.

De ce ar înțelege Putin mai bine decât liderii occidentali acest război cultural? Deoarece Ortodoxia creștină a Rusiei nu a acceptat niciodată dualitatea dintre Catolicism și Islam. Ortodoxia și Islamul sunnit tradițional împart multe valori și au o întreagă istorie de relații apropiate.

Deci ce fac rușii în Siria? Mai întâi, execută o serie de lovituri asupra unor ținte „teroriste” inventariate și puse laolaltă de serviciile siriene, ruse, iraniene și ale Hezbollah.

Foarte probabil, această fază nu va dura foarte mult. După ce un prim rând de ținte va fi distrus, va începe ofensiva terestră, purtată de armata siriană cu ajutorul Hezbollah, și sprijinite de indicațiile consilierilor ruși și iranieni.

Ceea ce va face ca acum situația să fie schimbată este faptul că forțele terestre vor beneficia de sprijin aerian, zi – noapte și indiferent de vreme, plus imagini din satelit asupra situației din teren.

Deși soldații ruși nu vor fi implicați direct în operațiuni terestre, forțele Moscovei vor crea o zonă sigură în jurul bazei lor din Latakia. Aceasta nu doar că va apăra Latakia, ci va disponibiliza  forțele siriene din zonă pentru alte operațiuni.

Pentru moment, așa cum o arată primele lovituri aeriene, rușii par interesați să elimine orice forțe ostile în zona Latakia. Acesta este modus operandi standard. Următoarele obiective ale Moscovei par să fie securizarea autostrăzii M4 dintre Damasc și Alep și lovirea zonelor controlate de insurgenți de-a lungul autostrăzii M5.

Nu există nimic politic în aceste raiduri, în sensul slăbirii unui grup din opoziție în favoarea altuia. Pare clar că Rusia pregătește curățarea terenului de către armata siriană: forțele aeriene rusești securizează liniile de sprijin logistic pentru armata siriană și în același timp le distrug pe cele ale jihadiștilor. Acestea sunt pe scurt obiectivele Rusiei în Siria.

Așadar, de ce acest val de comentarii sarcastice, de dezinformări și de declarații despre o așa-zisă stratagemă subterană a Moscovei? Ce irită și neliniștește într-atât Occidentul?

Sigur, o explicație este că Putin a pus Washingtonul și aliații săi în lumina reflectoarelor, făcând ca declarațiile acestora că de un an de zile luptă împotriva ISIS să pară ridicole.

Dar este ceva mai mult decât atât.

În ultimele decenii, NATO a fost decidentul tuturor deciziilor de război și de pace. Nu a avut opoziție și nici rival. Chestiunile de război erau exclusiv apanajul dezbaterilor interne din NATO – dacă se trecea la acțiune sau nu, și în ce zone ale globului.

Nu conta prea mult ce gândea sau declara restul lumii. Aceștia erau nevoiți să accepte. Însă deși puterile NATO erau evidente, beneficiile au fost incomparabil mai mici. Mai ales în Orientul Mijlociu.

Ceea ce probabil irită Occidentul cel mai mult este faptul că Rusia a lansat o campanie militară sofisticată cât ai clipi din ochi. Or, NATO, cu complicatele sale structuri de decizie, are nevoie de mult mai mult timp pentru așa ceva. Irakul se plânge de multă vreme că ajutorul promis de NATO are nevoie de ani de zile ca să se materializeze, în timp ce cererile către Rusia sau Iran sunt îndeplinite imediat.

Însă întreaga tevatură este cauzată mai ales de faptul că acțiunea Rusiei ar putea marca transformarea în realitate a ceva extrem de grav: Organizația de Cooperare Shanghai (SCO) să devină o alianță militară periculoasă. SCO a fost fondată în 2011 și din ea fac parte: Rusia, China, Kazahstan, Kîrgîstan, Tadjikistan și Uzbekistan, cărora, din 2016, li se vor alătura încă două puteri nucleare, India și Pakistan. Iranul are statut de observator.

Oficial, alianța 4+1, Rusia, Iran, Irak, Siria și Hezbollah nu funționează sub marca SCO, iar membrii alianței nu sunt toți membri SCO. Însă alianța 4+1 poate deveni pilotul unei coaliții militare ne-Occidentale . Și să fie folosită pentru a contracara influența NATO în zonă. Începând chiar cu schimbarea regimului Assad.

Apariția alianței 4+1 ca braț înarmat al SCO (a nu se uita prezența militară chineză în apele Siriei!) a tulburat în mod cert multe dintre socotelile NATO.

Nu este deci de mirare că în anumite cancelarii occidentale s-a tras concluzia că este imperioasă nevoie de o blocadă propagandistică pentru a crea impresia unui eșec al alianței 4+1 și pentru a minimaliza orice succese militare care ar putea duce la erodarea imaginii de forță a NATO.