Acum două săptămîni, fără să-mi imaginez ce va urma, am publicat un articol în Dilema Veche (nr.587, 14-20 mai ) stîrnit de reprezentația de prost gust dată de dl Nicolae Breban la ICR, cînd a fost prezentat lumii ca guru al noii conduceri. Cu singurul amendament că, ceea ce mi se părea atunci caraghios mi se pare, acum, periculos - de unde tragem învățătura că ceva ce e de rîs azi, poate deveni letal, mîine -, republic acum acest text, convins că sugerează o explicație a neliniștii nervoase a dlui Breban în contextul în care nimeni nu pare a se întreba ce l-a apucat pe academician.

Depășiții

Oi fi eu depășit de miza istorică a evenimentului, dar zău că nu pricep de ce recenta ieșire la rampă a scriitorului Nicolae Breban (81 de ani) a iritat atîta lume.  Mie mi s-a părut că omul a fost de-a dreptul comic.

Poate că vorbele sale nu au fost chiar de un comic nebun, poate că au fost de un comic trist sau de un comic grotesc, ori poate de un comic înduioșător, dar dacă uităm comicul cred că ratăm sensul real al episodului.

Așadar, dl Breban a fost prezentat lumii ca spirit rector al noii conduceri a bietului ICR. Învelit într-un aer de guru gușat și vetust, tolănit în egolatrie statuară, suficient și omniscient, dl Nicolae Breban a rostit enormități mînat de o mare supărare care nu-i greu de ghicit.

Toată viața omul a fost convins că e un titan, a scris fluvial multe mii de pagini trudind la ceea ce el numește, grandios, ”Operă”, iar acum vede și el, ca noi toți, că nu-l mai citește nimeni. Nu-i ușor să vezi cum munca ta de-o viață nu mai înseamnă mare lucru, mai ales cînd ai ambiția de a fi socotit și Thomas Mann și Dostoievski și oleacă de Nietzsche la un loc, iar o anumită perioadă a vieții tale chiar ți s-a oferit iluzia că ai reușit.

Din tirada dlui Breban, mai ales un fragment, așa cum a fost el reprodus de agențiile de știri, spune totul despre combustiile sale interioare: ”George Soros, în America, acest mare speculant financiar, împreună cu amicii săi din România, Mircea Mihăieş, Liiceanu, Patapievici şi alţii care consideră că nu mai este nevoie de statul român, că Mihai Eminescu este un cadavru aruncat, că noi, aştia mai în vârstă, care am creat operă, suntem depăşiţi, că totul este depăşit, Eminescu este depăşit, că Ion Barbu este depăşit, că Iorga este depăşit, că Cantemir este depăşit şi a început literatura asta de p...ă, de p...ă, de c...r, de prostituţie, imaginea asta de mizerabilism".

Nu incoerența este viciul acestui fragment. În fond, omul vitupera și nu trebuie să pretinzi coerență furiei. Problema este calomnia. Și, dincolo de ea, o temă repetată la nesfîrșit de unii care se eroizează jalnic apărînd cultura noastră națională exact de cei care nu o atacă, ci o slujesc și o continuă.

Există cel puțin două prostii cît casa în citatul de mai sus. Prima, că Eminescu, Ion Barbu, Iorga și Cantemir ar fi socotiți ”depășiți” de către dnii Mircea Mihăieș, Gabriel Liiceanu, H.R. Patapievici ”și alții”. Habar n-am cine sînt alții, dar cu siguranță nici unul dintre cei trei intelectuali enumerați de dl Breban nu crede ceea ce i se reproșează că ar crede. Eminescu, Ion Barbu, Iorga, Cantemir – depășiți?

Îmi amintesc imediat o splendidă conferință susținută de dl Patapievici  acum un an și ceva la BNR despre Eminescu. Teza fostului șef al foarte performantului ICR era că prin ochii lui Eminescu, ochii noștri obosiți și denaturați de modernitate pot vedea Paradisul.

Acuitatea imaginației noastre vizuale a slăbit în ceea ce privește posibilitatea de a mai vedea Paradisul, sporind, în schimb, în privința scrutării Infernului, spunea dl Patapievici. Omul actual este, cu alte cuvinte, experit în Iad, dar ignorant în materie de Rai. Ei bine, Eminescu (aidoma lui Dante) are încă viziunea nealterată a Paradisului  și, prin geniul său poetic, este capabil să ne ofere acces la lumea paradisiacă chiar și nouă, celor atît de depărtați în timp și în duh de el.  Susținută cu ample pasaje din poezia lui Eminescu, conferința lui H.R.Patapievici dovedea nu doar cunoașterea profundă a gîndirii marelui poet (mă întreb dacă dl Breban chiar știe despre Eminescu cîte știe dl Patapievici!), ci și un respect aproape de venerație.

Nu-mi pot aminti, însă, nici o frază scrisă ori rostită de vreunul dintre cei trei din care să deducem că ar disprețui pe Eminescu, pe Ion Barbu, pe Iorga ori pe Cantemir.  Dar enormitatea, cum ziceam, devine imediat comică, dacă punem lumina pe a doua prostie din vorbele dlui Breban. Nu de Eminescu și de Cantemir îi pasă dlui Breban, ci de sine. Nu poți să nu rîzi cînd vezi cu cîtă naturalețe dl Breban se pune pe sine în fruntea listei cu ”depășiții” Eminescu, Ion Barbu, Iorga, Cantemir – ”noi, ăștia cu operă”. Cît de gaga să fii să spui așa ceva cu aerul că aperi cultura? Cît de mare e derapajul de sine? Impresia mea e că dl Breban simte corect că este ”depășit” și încearcă manevra disperată de a-i coborî în categoria dînsului pe Eminescu, Barbu, Iorga și Cantemir. Sau încearcă să se salveze, urcîndu-se pe sine în aceeași categorie cu acești iluștrii. În oricare dintre variante, te apucă mila de bietul om.

Dar mila nu rezistă mult, căci e imediat sufocată de ieșirea la iveală a unui instinct de demult, care îl mai bîntuie pe fostul membru CC, cînd pomenește pe ”Soros speculantul...”  sau cînd spune că ”amicii săi” susțin că ”nu mai e nevoie de statul român”. Unde? Cînd? Cum? Au zis vreodată dnii Mihăieș, Liiceanu ori Patapievici că nu mai e nevoie de statul român? Dar nu contează ce zic sau ce cred ei. Contează altceva...

Dacă delirul dlui Breban ar fi unul privat, n-ar merita mai mult decît un zîmbet jenat. Dar rostirea, cum ziceam, este emanația noului  spirit rector al ICR. Semn rău, foarte rău chiar. Nu pentru cultura română, care e suficinet de solidă ca să meargă înainte după destinul ei indiferent de umorile ori chiar de ”opera” dlui Breban , ci pentru biata instituție zisă ICR, anume finanțată ca să se ocupe de cultură.

Cineva mi-ar putea spune că, de fapt, dl Breban a vorbit politic. Referințele sale agresive la adresa dlui Traian Băsescu în aceeași conferință de presă sînt o dovadă. Furia lui este, ca a multor altor înveninați, pe ”intelectualii lui Băsescu”. Argumentele culturale sînt, de fapt, un surogat al argumentelor reale, de natură politică. Așadar, nu despre cultură e vorba, ci despre politică. În cazul acesta, recunosc, se schimbă radical perspectiva și admit că dl Breban, tămîiat de Antena 3, servește țara. 

Îmi vine în minte un fragment dintr-o tandră convorbire telefonică pe care domnia-sa o avea acum niște ani cu Pleșiță, colegul de serviciu al lui Dan Voiculescu. După ce dl Breban a raportat zelul depus într-o anume misiune, șeful securiștilor i-a zis: ” E o treabă bună, ai făcut o treabă bună!”, iar romancierul a răspuns, flatat: ” Ei, servim cultura şi ţara!” Așa și-acum...Cultura și țara.