Săptămâna viitoare se împlinesc o sută de zile de când Klaus Iohannis și-a preluat atribuțiile de Președinte al României. Încă de la început trebuie să spun că deși mi-am petrecut o bună parte din viață în preajma oamenilor politici, nu am reușit să „citesc” personalitatea noului șef al statului. Nu îi știu ideile politice, habar nu am care sunt prioritățile mandatului său, nu îi înțeleg stilul de lucru, nu simt foarte clar valorile în care crede. Klaus Iohannis de azi îmi este la fel de necunoscut ca cel pe care l-am votat în ziua de 16 noiembrie 2014 și a cărui victorie ne-a făcut pe toți atât de fericiți în orele târzii ale acelei nopți de neuitat.

Întotdeauna la capătul unui eșec politic, principala scuză invocată este „proasta comunicare”. Toate partidele învinse în alegeri, toți miniștrii remaniați, toți candidații la președinție nealeși spun același lucru: „am făcut lucruri extraordinare, dar nu am știut să le comunicăm publicului”. Sau, ca variantă, „greșeala noastră a constat în faptul că am pus accentul pe a face treabă, nu pe a comunica ce facem, de aceea am pierdut, dar ne-am învățat minte și de acum vom ști cum să procedăm”.

Klaus Iohannis este primul Președinte al României care, cel puțin în primele 100 de zile de mandat nu a avut niciun fel de comunicare cu cetățenii țării. Nu și-a explicat gesturile și opțiunile politice, nu a luat atitudine față de unele inițiative legislative promovate de executiv prin OUG, a fost absent din marile dezbateri ale societății. În locul său au vorbit mereu alții, pe tonalități mai mult sau mai puțin fericite, solicitând răbdare, perioade de grație, sau atacându-i destul de agresiv pe cei care începuseră să se îndoiască de calitățile celui pe care îl votaseră cu nu foarte multe zile înainte. Un grup de conștiințe publice i-a solicitat printr-o scrisoare publică președintelui să nu-l numească în funcția de consilier pe un domn Dan Mihalache, a cărui carieră politică a înflorit în anturajul fostului premier Adrian Năstase și care este autorul uneia dintre vorbele memorabile ale anilor de tranziție („Dacă relația cu SUA înseamnă ANI și DNA, mai bine lipsă”). Președintele a mulțumit pentru scrisoare, a anunțat că i-a înțeles sensul, iar apoi... l-a numit pe Mihalache fără a mai comenta nimic. Un alt consilier, George Scutaru, a dispărut peste noapte din funcția de consilier pe probleme de apărare națională, fără ca opinia publică să afle vreodată care au fost calitățile care l-au recomandat pentru acel post și care au fost motivele despărțirii intempestive. Noul șef al SRI, un apropiat al șefului statului vorbea în preajma numirii sale de o schimbare majoră în politica externă a României prin înlocuirea vechii axe Washington-Londra-București, cu una, Washington-Berlin-București, cel puțin bizară, dată fiind divergența de vederi dintre americani și germani în tot felul de probleme, de la rezolvarea crizei ucrainiene, până la măsurile ce trebuie luate pentru combaterea a terorismului. Pe agendele de lucru ale președintelui la primele vizite externe unul dintre punctele prioritare a fost ridicarea monitorizării prin MCV, dar acasă parlamentul a făcut zid în jurul miruiților Varujan Vosganian și Dan Șova, iar condamnatul la închisoare cu suspendare Tudor Chiuariu își ispășește pedeapsa în insulele Maldive unde a fost trimis să reprezinte poporul român în calitate de senator. Tot în această perioadă, guvernul a emis niște OUG cel puțin dubioase (cea cu renunțarea benevolă la doctorat, fără a mai suporta rigorile legii în cazul în care lucrarea s-ar fi dovedit plagiată, cea prin care erau modificate, dintr-o lovitură 26 de acte normative (2/2015), iar președintele nu a emis nicio părere.

Nu spun că Dan Mihalache nu ar fi putut fi numit consilier, că George Scutaru nu ar fi trebuit destituit, că axa Washington-Berlin-București nu o fi având logica și avantajele ei și că ar fi trebuit ca președintele să pornească, precum predecesorul său un război cu guvernul și parlamentul. Dar ar fi trebuit să dea un semn că este atent la neliniștile societății, că are un punct de vedere și niște argumente, că este la curent cu ce se întâmplă în jurul său. De pildă în numirea lui Dan Mihalache ar fi putut să spună: „Am luat act de neliniștile societății civile, dar vă asigur că îl  cunosc, am lucrat cu el, mi-a fost aproape, convingerile lui sunt altele decât cele exprimate în acea nefericită frază, garantez pentru integritatea și competența lui”. Toată lumea ar fi fost mulțumită. Așa, nespunând absolut nimic, părerile celor dezamăgiți de președinte (mă refer aici doar la cei care l-au votat) se împart între „ne disprețuiește, e arogant, se consideră buricul pământului, nu-i mai pasă pentru că s-a văzut cu sacii în căruță” și „e laș, e autist, e mototol, nu are curaj să-și asume răspunderea”. Este foarte posibil ca niciuna dintre interpretări să nu fie reală, dar așa se vede, în absența oricărei explicații.

Capodopera de proastă comunicare a fost atinsă în ziua în care președintele Senatului a încălcat grosolan Constituția pentru a-l salva de arest pe senatorul PSD Dan Șova. Deși, potrivit prerogativelor constituționale de garant al Constituției și mediator între puterile statului ar fi fost primul îndrituit să vorbească, președintele Iohannis a tăcut o bună parte din zi. După ce trei ambasade occidentale (SUA, Marea Britanie și Olanda) au luat atitudine (fapt destul de rar în practica diplomatică), șeful statului a postat pe Facebook ceva care semăna cu un comunicat oficial, scris într-o limbă de lemn fără cusur, o înșiruire de principii generale și locuri comune, fără să indice responsabilități concrete și eventuale căi de acțiune. Cam în filosofia lui Gică Hagi: „ar fi bine să fie bine”. Ca penibilul să fie deplin, Președintele României a postat seara, tot pe Facebook, poze de la o recepție la care a participat împreună cu soția. A doua zi, situațiile stânjenitoare au continuat. În cursul dimineții șefa DNA, Laura Codruța Kovesi a sesizat CSM în legătură cu conflictul instituțional apărut în relația cu puterea legislativă și i-a solicitat sesizarea Curții Constituționale. Abia câteva ore mai târziu președintele Iohannis, în calitate de mediator între puterile statului, a sesizat, în sfârșit CCR în legătură cu existența acestui conflict.

Nu știu ce fel de om este Klaus Iohannis și care sunt relațiile sale cu consilierii. Datoria acestora este însă să îi explice că, spre deosebire de președintele Ungariei sau al Germaniei, domnia sa a fost ales prin vot direct, însumează speranțele câtorva milioane de oameni iar puterile sale, potrivit Constituției sunt mult mai mari decât cele de reprezentare la tăiat panglici, oferit decorații, salutat mulțimi. Un președinte ales prin vot universal este persoana cu cea mai mare legitimitate din țara respectivă și rolul său trebuie să fie unul puternic în rezolvarea problemelor cetății. Consilierii de specialitate ar trebui să-i explice care este diferența dintre comunicarea formală și cea informală. Este inimaginabil ca șeful unui stat să comunice cu cetățenii țării sale exclusiv prin intermediul Facebook. Presupun că ambasadorii străini sunt siderați  de ceea ce au văzut miercuri. Pe Facebook poți să transmiți un gând personal (expl. „Sunt oripilat de ceea ce am văzut azi în parlament. Este inimaginabil ca în Europa secolului XXI să ne comportăm așa”), dar comunicare cu țara și cu ambasadele se face pe căile tradiționale. Cei care se ocupă de imaginea președintelui ar trebui să ierarhizeze informațiile care trebuie transmise și în funcție de importanța/gravitatea lor, să-i sugereze șefului statului suportul cel eficient pentru difuzarea lor. Astfel, în funcție de importanța/gravitatea știrii se pot emite anunțuri de presă, comunicate de presă, declarații de presă se pot organiza briefing-uri de presă sau chiar conferințe de presă. Întâmplarea de miercuri din senat trebuia marcată cel puțin printr-un briefing de presă.

Nu știu cât se pricepe Klaus Iohannis la regulile comunicării. Dar cei din jurul lui, dacă sunt de bună credință, ar trebui să-i explice ce pierde și ce câștigă dacă face lucrurile într-un fel sau altul. Și să-i arate căile obligatorii de urmat pentru ca  un lucru să fie bine făcut. Chiar cu riscul de a-l nemulțumi și de a-și pierde funcțiile. Pentru că, așa cum spunea Contele de Marenche, fostul șef al SDECE din vremea președintelui Georges Pompidou: „În momentul în care îi ascunzi ceva șefului, fie și pentru a-l menaja, începe trădarea!”

À bon entendeur, salut!

Tudorel Urian