Pe o scară a timpului, anul 1989 a marcat momentul final al regimurilor comuniste din Europa Centrală și de Est. Țări diferite, locuite de popoare diferite, fiecare cu propriile sale trăsături fundamentale, toate au trăit tragedia aplicării practice a învățăturii marxistleniniste.

 Unele mai dramatic, altele mai puțin tragic, asta în funcție de gradul în care fiecare dintre aceste popoare a colaborat și s-a adaptat, după cum fiecare în parte a ales să reziste. Fiecare națiune din această parte a lumii s-a deosebit de celelalte, nu doar prin modul în care a dus povara bolșevismului impus de tancurile sovietice, după Al Doilea Război Mondial, ci și prin modalitățile în care s-a desparțit de el. Extremele, Cehoslovacia și România! La ei, la cehoslovaci, s-a numit „Revoluția de Catifea”, iar trecerea s-a făcut fără victime, la noi, la români, se știe ce a fost: 1165 de morți, și peste 3000 de răniți. De modul în care aceste popoare s-au despărțit de un trecut negru, au depins și evoluțiile lor ulterioare. La noi, deși a trecut mai bine de un sfert de secol, nu știm oficial ce s-a întâmplat în Decembrie 1989, nu știm cine sunt autorii unor fapte penale grave, imprescriptibile, nu știm cine este vinovat de grozăvia numită în Dreptul Penal „crime împotriva umanității”. Trecerile asumate, conștiente plenar, la etape istorice următoare presupun înțelegerea celor anterioare, lămurirea aspectelor esențiale cu tot cu stabilirea meritelor și vinovățiilor pentru cele petrecute. Suntem foarte departe de așa ceva și nici nu există semne că se va întâmpla vreodată. Poate este și ăsta un motiv pentru care România, apăsată parcă de un blestem, bate pasul pe loc: este departe de a avea socotelile încheiate cu trecutul său recent.

Cum spuneam, în celelalte țări de dincoace de Cortina de Fier lucrurile nu au stat la fel. Încercarea de a înțelege mai mai bine cele întâmplate în această parte a continentului ne-a condus la o lucrare remarcabilă prin datele conținute și analiza construită pe ele, cartea „1989 Toamna Națiunilor”, a autorilor Adam Burakowski, Aleksander Gubrynowicz și Pawel Ukielski, apărută în anul 2013, la Editura Polirom. Credem că cele câteva sinteze făcute pe baza consultării acestei lucrări, cu privire la căderea regimurilor comuniste din Polonia, Ungaria, Germania de Est, Cehoslovacia și Bulgaria, pe care le vom prezenta începând de astăzi, vor contribui la o mai buna înțelegere a celor trăite în acest colț de lume.

10 milioane de membri ai Sindicatului Solidaritatea, mai puternici chiar și decât Legea Marțială

E mai ușor să pui șaua pe-o vacă decât să introduci comunismul în Polonia”. Aceasta era viziunea lui I.V. Stalin despre modul în care poporul polonez se raporta la „cea mai superioară” orânduire socială, cea care avea să aducă „viitorul fericit al omenirii”. Stalin nu greșea deloc! Existența de 44 de ani a Republicii Populare Polone, a fost marcată de numeroase revolte cu caracter de masă împotriva autorităților. Anii 1956, 1970, 1976, 1980-1981 sunt, în acest sens, doar câteva repere în timp. Activiștii partidului comunist polonez erau, de cele mai multe ori, doar niște simpli carieriști, lipsiți de fervoarea activismului devotat. Astfel, eșecul comunismului în Polonia a devenit evident la puțini ani de instalarea sa de câtre tancurile sovietice, în anul 1944. Procesul care a dus la prăbușirea regimurilor comuniste în Europa de Est, la căderea imperiului sovietic însuși, s-a declanșat în Polonia.

Principalul merit aparține Bisericii Catolice

Principalul merit în obligarea autorităților de a menține un permanent compromis între populație, conducerea comunistă de partid și de stat și Kremlin l-a avut Biserica Catolică. Omogenitatea confesională excepțională și fermitatea neînduplecată a preoți lor și călugărițelor, dovedite în timpul ocupației naziste, au continuat și după razboi. Mai mult, impactul propagandei ateiste, cu care comuniștii polonezi au încercat să șubrezească conștiința poloneză a fost aproape de zero. Arestarea și încarcerarea în anul 1953 a primatului Poloniei, cardinalul Stefan Wyszynski, a fost prima bătălie pierdută, dată de comuniștii polonezi cu Biserica Catolică. Primatul Wyszynski a devenit imediat un erou în conștiința credincioșilor polonezi, un martir pentru credință, un simbol al luptei împotriva sistemului și, înfruntând teroarea autorităților, au început să se manifeste pentru eliberarea sa. Comuniștii nu doar că au fost nevoiți să-l elibereze și să accepte reinstalarea sa în scaunul de Primat, dar au fost nevoiți chiar să încheie cu Episcopatul un acord prin care se abroga decretul cu privire la numirea de către stat a demnitarilor bisericii, să reintroducă religia în școli, și asistența religioasă în spitale și penitenciare.

Lupta împotriva comunismului în Polonia a fost, de fapt, o luptă care fără Biserica Catolică nu ar fi fost posibilă. Sfîrșitul ei a început să devină previzibil în octombrie 1978, moment în care Karol Jozef Wojtyla a devenit Papa Ioan Paul al II-lea. Autoritatea mondială supremă pe care un preot catolic polonez o deținea a dat un impuls extraordinar Bisericii Catolice Poloneze în opoziția sa față de conducerea comunistă a țarii și în susținerea numeroșilor opozanți din rîndul muncitorimii și intelectualității. Deja, anticomunismul polonez trecea granițele țării. Îngrijoarea Kremlinului a atins cote de avarie, motiv pentru care KGBul a trecut la măsura extremă a eliminării fizice a urmașului Apostolului Petru.

Colectivizarea a fost imposibilă

Comuniștii polonezi nu au eșuat doar în planul impunerii „ateismului științific”, dar și în acela al impunerii colectivizării agriculturii după model sovietic. În 1956, autoritățile comuniste au recunoscut public că opoziția socială face imposibilă colectivizarea și s-au limitat doar la a sabota țărănimea prin politici fiscale împovărătoare. O altă concesie majoră pe care comuniștii polonezi au fost nevoiți să o facă a fost acceptarea sectorului privat. Confruntați cu incapacitatea statului de asigura nevo-ile de consum ale populatiei, nu au avut încotro și, în anul 1960, a fost legalizată mica întreprindere cu maxim trei angajați.

FOTO; Generalul Wojciech Jaruzelski a salvat Polonia de furia Moscovei, dar prețul a fost o criminală Lege Marțială FOTO: AGERPRES

Secarea rezervei de cadre

Trebuie avut în vedere, însă, faptul că toate aceste au fost posibile și pentru că activiștii comuniști polonezi nu erau mânați de cine știe ce zel ideologic. Mai mult, rezerva de cadre era una în permanentă scădere, pentru că cei tineri refuzau, pur și simplu, înscrierea în partid.

Pe tot acest fond, coagularea opoziției poloneze a venit firesc, pentru că, în ciuda micilor libertăți permise de autoritățile comuniste, economia era falimentară iar în blocul comunist apăruseră deja modele de organizare a opoziției, cum ar fi Carta 77. În vara anului 1980 nervii populației erau întinși la limită, punctul de saturație era deja atins. Scînteia a fost reprezentată de majorarea prețului la carne. Imediat, Santierele Navale din Gdansk au intrat în grevă, după ele, multe alte intreprinderi din Polonia, iar numele Sindicatului Solidaritatea, a facut ocolul pămîntului, prin intermediul agențiilor de știri. Numele lui Lech Walesa, liderul Solidarității a devenit, și el, la fel de cunoscut cu al celuilalt polonez ilustru, Papa Ioan Paul al II-lea. Doar un an mai târziu, în 1981, Solidaritatea avea să cuprindă peste 10 milioane de membri, mai mulți decât membrii Partidului Muncitoresc Unit Polonez (PZPR). Carisma liderului Lech Walesa, una ideal mulată pe necesitățile epocii, care unea în persoana sa originea muncitorescțărănească cu atașamentul pentru valorile și tradițiile catolicismului, a reunit toate curentele opoziției.

Cedările lui Jaruzelski

Presat din exterior de Moscova și de „partidele frățești”, iar în interior de valul social tot mai de nestăvilit al Solidarității, generalul Wojciech Jaruzelski, secretar general al PZPR și prim-ministru al Poloniei, a impus Legea Marțială, la sfârșitul anului 1981, și a declanșat represiunea militară. Avea, astfel, să împiedice, intervenția trupelor sovietice, pregătite deja să intervină și să înece în sânge orice opoziție. Pe de altă parte, însă, armata a tras în muncitori, iar 10.000 de persoane au fost arestate și condamnate, printre care Lech Walesa și toți ceilalți lideri ai Solidarității. 70.000 de soldați, 30.000 de milițieni, 1.750 de tancuri și 1.900 de mașini de luptă și elicoptere au rupt definitiv orice posibilă legătura între comuniști și popor. Cu toate astea, Jaruzelski a fost nevoit să constate că polonezii nu cedează și, un an mai tîrziu, în 1982 i-a eliberat pe liderii Solidarității.

Ceva mai târziu, în 1986, eliberează toți deținuții politici, iar în 1988, urmare a noii linii gorbacioviste de refomare a sistemului comunist, începe negocieri cu Solidaritatea în cadrul așa numitei „Mese Rotunde”. Jaruzelski încerca, astfel, să redreseze colapsul economic și să mai salveze ce se mai putea din imaginea comunismului polonez. În cadrul acestor negocieri, noțiuni precum „libertate de expresie” și „economie de piață” au început să prindă contur, să devină posibile și, în cele din urmă să apară ca realități prezente în viața polonezilor.

Totul a luat sfârșit în 1990, când generalul Wojciech Jaruzelski a demisionat, iar Lech Walesa i-a luat locul în funcția de șef al statului.

KGB-ul a încercat salvarea comunismului prin asasinarea Papei Ioan Paul al II-lea

La 13 mai 1981, patru gloanţe l-au lovit pe Papa Ioan Paul al II-lea, în Piata Sf. Petru din Vatican. În mod miraculos, el a supravieţuit atacului, iar responsabil a fost făcut turcul Mehmet Ali Agca, condamnat la închisoare pe viaţă. El a declarat că a acţionat sub sprijin bulgar, însă nu şi-a justificat motivele atentatului. Ulterior, Papa l-a vizitat pe cel care a încercat să-l omoare şi l-a iertat.

Potrivit unei semnalări din revista Historia, italienii Ferdinando Imposimato, un judecător ieşit la pensie, şi jurnalistul Sandro Provvisionato, autori ai cărții „Atentat asupra Papei”, susţin că agresiunea nu a fost doar opera unui extremist, ci rezultatul unei conspiraţii puse la cale de către Uniunea Sovietică, cu ajutorul serviciilor secrete bulgare şi a mafiei turceşti. De altfel, cotidianul polonez Rzeczpospolita susţine că a descoperit un document necunoscut până acum în arhivele Ministerului de Interne, în care persoane asociate cu serviciul secret al Germaniei de Vest spun că serviciul secret sovietic a fost „forţa inspiraţională şi organizaţională” din spatele tentativei eşuate de asasinare a Papei.

Planul avea menirea şi de a împiedica vizita lui Paul al II-lea în Polonia, la funeraliile unui înalt prelat. „Vizita Papei la funeraliile prelatului Wyszynski ar impulsiona nemulţumirea polonezilor şi de aceea se presupune că Papa trebuia eliminat din joc,” susţine o sursă din serviciile de informaţii vest-germane, potrivit documentului publicat de Rzeczpospolita.

Cronologia unui deces istoric inevitabil

1981

13 decembrie: este instituită Legea marțială în Polonia.

1982

22 aprilie: este creată TKK NSZZComisia Provizorie de Coordonare a Sindicatului Autonom și Independent „Solidaritatea”. 1983 16-23 iunie: are loc a doua călătorie a Papei Ioan Paul al II-la îm Polonia.

22 iulie: este abrogată Legea marțială.

1984

19 octombrie: este asasinat preotul Jerzy Popieluszko.

24 noiembrie: este înființat OPZZ- Acordul Național al Sindicatelor. Altfred Miedowicz este ales președinte.

1987

8-14 iunie: are loc a treia călătorie a Papei Ioan Paul al II-lea în Polonia.

29 noiembrie: are loc referendumul național în legătură cu democartizarea sistemului comunist.

1988

apilie: un val de greve afectează întreprinderile de pe teritoriul întregii țări. La greve participă și de această dată Șantierele Navale Gdansk.

21 august: Biroul Politic al CC al PZPR votează o hotărâre prin care își declară disponibilitatea de a negocia relegalizarea NSZZ „Solidaritatea”.

26 august: cu ocazia unei intervenții televizate, generalul Kiszczak vorbește pentru prima dată desăpre ideea convocării unei Mese Rotunde.

31 august: are loc întâlnirea dintre Lech Walesa și generalul Kiszczak într-o vilă de pe strada Zawrat, din Varșovia.

19 sepembrie: guvernul condus de Zbigniew Messner își înaintează demisia.

27 septembrie: Mieczyslaw F. Rakovsski este numit în funcția de premier al RPP:

30 septembrie: are loc dezbaterea televizată dintre Miodowicz și Walesa.

23 decembrie: este adoptată o hotărâre în legătură cu activitatea economică.

1989

6 februarie: încep lucrările Mesei Rotunde: Prima ședință în plen are loc la Paltul Namiestnikowski, în prezent reședința președintelui republicii. În continuare lucrările se vor desfășua pe subgrupe, fiecare dintre ele ocupându- se de o temă concretă. Vor avea loc doar două ședințe în plen: la inaugurarea și la încheierea lucrărilor.

17 februarie: la Cracovia are loc o mare demonstrație studențească. Autoritățile fac uz de forță pentru a-i împrăștia pe protestatari.

25 februarie: la Jastrzebie – Zdroj are loc Congresul Opoziției Antiregim, la care participă printre alții reprezentanții Solidarității Luptătoare ai KPN și ai mișcării „Libertate și Pace”.

8 marte: în cursul lucrărilor Mesei Rotunde se ajunge la un consens în legătură cu organizareaunor alegeri parlamentare parțial libere în două tururi se scrutin: pe 4 și 14 iunie.

5 aprilie: are loc festivitatea de închidere a lucrărilor Mesei Rotunde.

8 mai: apare primul număr al cotidianului Gazeta Wyborcza.

16-18 mai: la Cracovia au loc noi proteste studențești de mare anvergură. Și de această dată autoritățile fac uz de forță.

4 iunie: are loc primul tur de scrutin al alegerilor parlamentare. Rezulatele scrutinulyui indică o victorie zdobitoare a „Solidarității”.

19 iulie: Adunarea Națională îl alege pe Wojciech Jaruzelski în funția de președinte al Republicii Populare Polone.

2 august: Seimul îi încredințează misiunea de a forma un nou guvern lui Czeslaw Kiszczak, fostul ministru al Afacerilor Interne din perioada comunistă. Încercarea lui se soldează cu un eșec, așa că, după câteva săptămâni, Kiszczak e obligat să demisioneze.

17 august: „Solidaritatea” îl propune ca premier pe Tadeusz Mazowiecki.

19 august: Nicolae Ceaușescu scrie o scrisoare adresată pertidelor comuniste „frățești”, prin care își exprimă îngrijorarea în legătură cu evoluția situației din Polonia. Inițiativa lui este însă ignorată.

24 august: Seimul îi încredințează misiunea formării guvernului lui Tadeusz Mazowiecki.

12 septembrie: guvernul Tadeusz Mazowiecki depune jurământul.