La începutul lunii, s-au împlinit 115 ani de la nașterea lui Petre Țuțea. Cînd vine vorba despre Țuțea, ne amintim imediat un lung șir de citate memorabile ale acestui strălucitor spirit oral. Prin ziare, cu exagerarea specifică jurnalismului, Țuțea este adesea numit „geniul de la Boteni”. Formula este potrivită pentru că are în ea ceva măreț (geniu) și ceva derizoriu (Boteni) - exact cum sînt vorbele suculente ale lui Petre Țuțea
Totuși, el nu a fost un geniu. Nu a inventat nimic, nu a descoperit nimic, nu a marcat, decisiv, nici un domeniu al cunoașterii. Dar e prefect acceptabil, în limbaj colovial, să spui despre ceva ce-ți place mult că e genial.
Petre Țuțea a fost foarte iubit după 1990, cînd întreaga Românie l-a putut vedea și auzi vorbind. O vreme, părea că un adevărat cult se naște în jurul său. Era carismatic, hîtru, extrem de inteligent și spunea ceea ce românii traumatizați ai acelor timpuri vroiau să audă: că sînt un popor măreț („Poporul român e una din minunile lui Dumnezeu în marșul lui pe Pămînt” ori „Dumnezeu este român. Sau, dacă nu, sînt împotriva Lui”), dar și că sînt un popor decăzut, de proști, mai ales după victoria zdrobitoare a lui Ion Iliescu în alegerile din 20 mai 1990 („Am făcut 12 ani de pușcărie pentru un popor de imbecili”). Ciudat, ambele mesaje, doar aparent contradictorii, produceau mare plăcere românilor acelui timp. Țuțea fascina și pentru că își purta erudiția cu o naturalețe țărănească viguroasă („citesc Kant cum citesc Informația Bucureștiului”).
Țuțea a sedus pe toată lumea cu un fel de radicalism șugubăț. Vorbele lui erau tăioase ca diamantul, mergeau direct la țintă. În același timp, era ceva simpatic, ceva ce punea surdină cuvintelor care, doar citite astăzi de cineva care nu are habar cum vorbea Țuțea, pot părea foarte tari. Cineva care l-a cunoscut bine înainte de 1990, cînd puțini români știau cine e din motive lesne de înțeles, mi-a sugerat drept cheie de lectură a vorbelor sale colosale, de genul „Mă plimb între neamul meu și Dumnezeu”, un mic exercițiu de imaginație. Gîndește-te că, după ce rostea vorbele astea la Turn sau în alte locuri asemănătoare, se întorcea spre interlocutori și făcea cu ochiul. Întrun fel, cuvintele sale trebuie citite cam cum citim pe Cioran, marele lui prieten. Nu e deloc întîmplător că cei doi, deși aparent gîndesc foarte diferit, sînt foarte asemănători. Amîndoi rostesc cuvinte grele ca Himalaya, precum Dumnezeu, moarte, popor, istorie și altele asemenea cu lejeritatea unei jonglerii. De aceea, trebuie mereu percepută o mică doză de ușurătate îndărătul acestor vorbe, excelent exprimată prin gestul făcutului cu ochiul. Altfel, am fi puși într-o tensiune supra-omenească de incandenscența gîndului unui Țuțea, ori de abisul gîndului unui Cioran. Asta, mă grăbesc să spun, nu alterează deloc seriozitatea mesajului. Temperează, doar, grandoarea exprimării ce ar putea fi, pentru cei mai mulți oameni, derutantă în sine.
Fusese închis de regimul comunist. Mai întîi din 1949 pînă în 1954, fără proces. Apoi, din 1956 pînă în 1964, condamnat fiind la 18 ani de închisoare pentru înfiorătoarea în epocă „crimă de uneltire împotriva reigmului popular”. Petre Țuțea era un anti-comunist radical. El, de altfel, nu putea fi decît radical. În tinerețe, cunoscuse și dreapta și stînga în aceeași manieră. În formulările sale de neuitat din anii 1990-1991, anti-comunismul suna foarte bine. La sfîrșitul vieții, slăbit de bătrînețe, era frecventat de fel de fel de oameni înarmați cu aparate de înregistrat care veneau la patul lui să vîneze vorbe de geniu. Îi puneau întrebări și Țuțea, în pijama, cu un fes în cap, întins în pat și acoperit cu pătura, răspundea. Încă din 1990 vedeam aceste imagini și mi se strîngea inima. Simțeam că e nedrept sau măcar indecent să tratezi un om în starea lui astfel. Îmi amintesc, de pildă, de o secvență văzută la televiziune atunci și, dacă nu mă înșel, accesibilă pe youtube astăzi, în care un grup de tineri exaltați ai acelui timp veniseră la patul lui și îl iscodeau cam așa: „Nu credeți că ar fi timpul să renască mișcarea legionară?” Și Țuțea răspundea cu respirația tăiată și tremur de bătrîn, „Nu”, ceea ce îi dezamăgea ușor pe tineri, care reluau întrebarea așteptînd exact răspunsul opus.
Filozofic vorbind nu a fost cu nimic mai original decît Nae Ionescu, profesorul pe care, alături de întreaga sa generație, îl admira. Ca și Nae Ionescu, însă, avea capacitatea unică de a face perfect inteligibile oricărui mediocru marile idei ale filozofiei. Ceea ce e și bine și periculos în același timp, dar nu voi insista aici asupra acestui aspect. Cioran, într-o scrisoare din anii ‚ 70, spune că dacă Țuțea ar fi trăit la Paris ar fi ajuns o celebritate mondială. Poate că da. Într-un București normal, însă, scutit de ocupația comunistă de patru decenii, Țuțea ar fi fost un mare profesor. Nu știu dacă la universitate ori într-un cadru privat, dar știu că ar fi avut generații de fani, ar fi cunoscut gloria culturală și ar fi format o grămadă de intelectuali români. Nu știu dacă următoarea anecdotă pusă în circluație chiar de el este adevărată în ordinea istoriei sau nu. Se zice că un țăran analfabet, întemnițat alături de Țuțea, ar fi fost întrebat: „Ce înțelegi tu din ce spune Țuțea?” „Nimic, zice omul, dar e grozav!”. Dar în ordinea spiritului este cît se poate de adevărată. Ei bine, asta numesc eu un profesor mare. Să facă pe orice om alfabetizat să priceapă ceva din marile idei ale lumii și să facă pe orice analfabet să aibă sentimentul că ascultă idei mari, chiar dacă nu le poate pricepe.
Dacă ne gîndim că românii l-au putut cunoaște doar doi ani (a murit în decembrie 1991) și vedem ce amintire îi poartă și azi, la mai bine de două decenii de la moarte, putem spune că cea mai mare reușită a lui Petre Țuțea este posteritatea sa. Importantă este amintirea pe care a lă- sat-o românilor care, iată, și acum îl iubesc atît.
Recomandările noastre
