În noaptea de joi spre vineri (6 - 7 aprilie) 2017, 59 de rachete de croazieră Tomahawk au fost lansate de pe navele americane USS Porter și USS Ross în direcția bazei aeriene siriene Al-Shayrat de lângă Homs, ca represalii pentru atacul chimic de la Khan Shaykhun ce avusese loc cu câteva zile înainte și pe care americanii îl atribuiau guvernului sirian.

AUTOR: Ovidiu M. Curea

Al-Shayrat fusese aleasă ca țintă pentru atacul american considerându-se că tocmai de la această bază se ridicaseră avioanele care ar fi bombardat chimic zona Khan Shaykhun. În plus, era cunoscut faptul că înainte de 2013 aici exista și un depozit de arme chimice, arme chimice care nu ar fi fost distruse în întregime între 2014 și 2016, conform înțelegerilor încheiate în 2014.

Trei semne de întrebare

Atacul american de la Al- Shayrat prezintă mai multe ciudățenii pentru a putea fi luat ca atare, adică un atac de lovire a unei ținte considerate inamice pentru distrugerea sau pentru scoaterea ei din uz, după cum urmează:

FOTO: Donald Trump

Către țintă, către baza aeriană Al-Shayrat, au fost trimise 59 de rachete de croazieră Tomahawk, unele dintre cele mai performante arme americane. Dintre acestea, numai 23 au lovit ținta, restul, de 36, adică mai mult de jumătate, s-au dus pe pustii, lovind inclusiv două sate Al-Hamrate și Al-Manzoul, aflate la 4,5 km și respectiv 1,5 km de bază, sate în care au făcut nouă victime în rândul populației civile, dintre care patru copii, și au rănit alte șapte persoane. Rezultă ori că rachetele au sisteme de ghidare proaste și degeaba au costat 780 000 euro bucata, ori că operatorii lor erau obosiți din diferite motive, ori că americanii au tras împrăștiat pentru că așa au vrut ei, urmărind cu totul altceva decât distrugerea obiectivului vizat;

Cele 23 de rachete care au ajuns la Al-Shayrat și-au atins ținta cu o relativă ”grijă” provocând doar distrugeri minore și colaterale precum un depozit de alimente, o clădire de antrenamente, cantina, șase avioane aflate în hangar pentru reparații și o stație radar. Restul avioanelor și pista au fost neatinse, iar Baza Al-Shayrat a rămas operativă din punct de vedere tehnic, a doua zi de pe pista ei fiind raportată decolarea unor aparate de zbor siriene;

Atacul american a fost anunțat în prealabil către toate zările, atât țărilor aliate care s-au arătat de acord cu un eventual atac american asupra Siriei, cât și celor care s-au pronunțat ferm împotriva unei astfel de acțiuni, precum China și Rusia. Dacă partea chineză poate fi considerată ca fiind înștiințată oficial, știrea fiindu-i livrată direct președintelui chinez care se afla în vizită la Washing ton, nu același lucru se poate spune despre partea rusă. Aceasta din urmă nu a fost înștiințată pe căi oficiale, ci, culmea! a fost înștiințată pe canalele militare: ”Fiți atenți că noi dăm cu rachete! Voi ce faceți?”

Steaguri sub „steag străin”

În aceste condiții se poate presupune că americanii au procedat la o aplicație de testare a capacităților tehnice de ripostă ale rușilor, respectiv performanțele mult lăudatei rachetei S-400, de care atât s-au speriat americanii în 2014 că și-au anulat atacul aspra Siriei.

FOTO: Vladimir Putin

În 21-22 august 2013, două zone din suburbiile Ghouta ale Damascului, controlate de opoziția siriană, au fost lovite de rachete solsol conținând agentul chimic sarin, cauzând peste 1.000 de victime. Opoziția siriană, Liga Arabă, Uniunea Europeană și multe alte guverne străine au acuzat forțele președintelui sirian Bashar al-Assad de atac chimic incriminat de convențiile internaționale. Guvernul sirian și cel rus au calificat atacul drept o acțiune desfășurată sub „steag străin”, pusă la cale și desfășurată de forțele de opoziție cu sprijin din afară. Acest atac de la Ghouta venea la numai 5 luni după un alt atac cu gaz sarin care avusese loc în 19 martie 2013 în localitatea siriană Khan Al-Assal, operațiune rămasă cu autori necunoscuți, la fel de controversată.

Americanii au înghițit greu umilința din 2014

După mai multe anchete și inspecții internaționale desfășurate între 2013 și 2014, lucrurile au rămas în continuare neclare și controversate, actorii și spectatorii rămânând pe aceleași poziții. Mai multe state, printre care SUA, Anglia, Franța au luat în discuție posibilitatea intervenției armate în Siria împotriva forțelor guvernamentale ale președintelui Bashar al-Assad, ca represalii pentru presupusele ata-curi cu arme chimice din 2013. Cu toată opoziția Rusiei și Chinei contra unui atac împotriva Siriei, în toamna anului 2014, Statele Unite au trimis în zona mediteraneană a coastelor siriene patru distrugătoare, USS Barry, USS Stout, USS Gravely, USS Ramage. Fiecare avea o capacitate de 96 de rachete de croazieră Tomahawk. Mai mult, au poziționat cu azimut Siria portavionul USS Nimitz din Marea Roșie, împreună cu întreaga sa escortă care includea un crucișător și trei distrugătoare înarmate, de asemenea, cu rachete Tomahawk. Toate așteptau doar ordinul președintelui Obama pentru declanșarea atacului. Ordinul nu a venit!

Reținerea lui Obama, vehement criticată de cupola militară americană, a fost în mare măsură determinată de contramăsurile militare luate de ruși, printre care s-a numărat și dotarea bazei aeriene din Lattaquia (Siria) cu rachete de interceptare S-300 și S-400, rachete capabile să intercepteze rachetele de croazieră și să le schimbe direcția, abătându- le de la ținta lor. Rachetele S-300, de generație mai veche, au o rază de acțiune de max. 80 km, iar mai noile rachetele S-400 au raza de detecție de până la 400 km, putând practic acoperi întreg teritoriul sirian.

De ce nu au tras rușii?

Deci, în mod normal, în acțiunile militare din 6-7 aprilie 2017 rușii ar fi putut intercepta din Lattaquia rachetele Tomawawk cu rachetele S-400, dar nu au făcut- o. Este interesant de observat că distanța dintre baza Lattaquia, unde rușii au rachete S-400 și baza aeriană Al-Shayrat bombardată de americani măsoară cca. 150 km. Distanța de la vasele americane din Mediterana de pe care au fost trase rachetele Tomahawk și baza aeriană Al-Shayrat este tot cam de 150 km. Rachetele Tomahawk zboară cu o viteză de 8-900 km/oră. Rezultă că teoretic ele au atins ținta în cca. 12 minute. Dacă mai adăugăm câteva minute pentru atingerea vitezei de croazieră și alte câteva minute pentru faptul că distanța nu a fot parcursă în linie dreaptă, ci mulând relieful, ar rezulta cca. 20 poate 25 de minute din momentul tragerii până în momentul atingerii țintei. În aceste 20-25 de minute rușii, care fuseseră avizați de atac, ar fi trebuit să intercepteze rachetele Tomahawk cu rachetele lor S-400, dar nu au făcut-o, deși timpul necesar de reacție al sistemelor S-400 ar fi de max. 5 minute.

Nu putem sau încă nu vrem

Prima ar fi că rachetele S-400 nu sunt atât de performante precum s-au lăudat rușii, iar istoria proiectării și producerii lor pot duce către această variantă. Sistemul rachetelor S-400 a început să fie dezvoltat spre sfârșitul anilor 80, iar în ianuarie 1993 a fost anunțat ca operativ. Cu toate acestea, în urma unor teste nemulțumitoare, rușii au reluat lucrările la rachetă și abia după încă șase ani, în 1999, au anunțat că testele au dat rezultatele așteptate și că racheta va intra în dotarea forțelor armate începând cu anul 2001. Armata nu le-a primit însă decât șase ani mai târziu, în 2007, după ce au suferit alte modificări și îmbunătățiri, în urma unor teste nesatisfăcătoare din 2003. Deci, rușii nu ar fi putut tehnic să reacționeze la atacul din 6 - 7 aprilie.

A doua variantă pentru lipsa de reacție a rușilor ar fi că aceștia nu au dorit să deconspire posibilitățile reale ale sistemului S-400, într-o acțiune lipsită de importanță strategică regizată de americani.

Un aspect interesant relaționat cu acest eveniment îl prezintă atitudinea surprinzător de rezervată și neimplicată a președintelui chinez, care ar putea fi legată de negocierile din 2015. Atunci, atât New Delhi cât și Beijing și-au exprimat interesul să achiziționeze de la ruși sistemul de rachete S-400. Pentru Xi Jinping atacul american asupra bazei aeriene siriene Al-Shayrat era ocazia ideală să vadă „la treabă”, în condiții reale de luptă, rachetele rusești de interceptare S-400, împotriva rachetelor americane Tomahawk.

Vremea împărțirii prăzii

În situația dată este de presupus că militarii americani vor încerca în continuare să provoace armata rusă pentru a reacționa, după care va urma seria clasică de întâlniri, convorbiri și înțelegeri bilaterale, deciziile finale fiind, însă, în mâna politicienilor celor două superputeri. Din desfășurarea evenimentelor de până acum câștigurile realizate de Trump sunt spectaculoase. Pe de o parte a demonstrat opoziției de acasă că presupusele și înfieratele sale legături cu Rusia lui Putin sunt pure aiureli, că el nu urmărește decât interesul american, așa cum a afirmat întotdeauna, iar pe de altă parte și-a apropiat și mai mult casta militară care l-a sprijinit în alegeri și căreia i-a promis redarea strălucirii de altădată. În finalul actului I, popularitatea lui Trump a crescut, iar valoarea rublei a scăzut. Urmează actul al II-lea, în care chiar dacă tensiunea poate crește, ea evoluează sigur către finalul în care prada se împarte între prădători.