Într-o dimineaţă de sâmbătă, când abia se spărsese cheful la terasele din Centrul Vechi al Bucureştiului, mi-am dat întâlnire cu membrii Asociaţiei „Tadeu”, în curtea bisericii Sfântul Dumitru Poştă, pe strada Franceză.

Aveam de făcut un drum până în satul Ileana din judeţul Buzau. Voluntarii duc acolo ajutoare. În principal pentru două familii năpăstuite de foc. Sacii sunt deja pregătiţi în „cabana” din faţa locaşului. În fond o gheretă din rigips. Ce fel de ajutoare? O întreb pe Alexandra Nicolaescu, director executiv. Haine, cărţi si rechizite.

Şapte voluntari, două maşini

Au venit şapte oameni. Ne vom înghesui, cu tot cu bagaje, în două maşini. Pun şi eu mâna la cărat. Asociaţia s-a format din rândul enoriaşilor care vin la biserică.

Nu mulţi membri ai noii structuri umanitare, apărută cu un an în urmă. Câţi sunteţi? „Şase oameni, de bază”. Şi alţii care pun umărul, e drept, de câte ori e nevoie. Cum se întâmplă azi.

 

Suflete mari

Uite că într-un an au transportat, cu propriile mijloace, diverse bunuri de strictă necesitate în comuna Bălăceanca, în apropiere de Capitală. Acolo au fost de trei ori. În judeţul Prahova, la Poiana Burţii, tot în trei rânduri. La Cernica. În judeţul Brăila, în comuna Vădeni. Plus că aici, în Bucureşti, oferă masă caldă pentru nevoiaşi. Şi ceai fierbinte, iarna, trecătorilor înfriguraţi.

Când i-am cunoscut, în vara lui 2017, organizaseră un târg caritabil în curtea bisericii de pe Franceză. Foarte mulţi oameni din Capitală, apropiaţi de acest locaş, făuriseră fel şi fel de lucruşoare. Din vânzarea lor se strângeau primele fonduri pentru acţiunile caritabile ce urmau.

În multe situaţii s-a întâmplat ca de la preoţi din diverse localităţi să primească veşti despre o serie de cazuri sociale ori chiar de reală urgenţă.

La drum

Gata, nu mai avem timp de vorbă. La 7.30, după cum fusese dinainte stabilit programul, plecăm. Am ajuns relativ repede într-un sat din partea de câmpie a Buzăului, între hotarele administrative ale comunei Glodeanu-Sărat.

Ne luăm adio de la asfalt, intrând pe macadamul străjuit de liniştea căsuţelor ascunse sub umbrarul pomilor încărcaţi de rod. Prima destinaţie este biserica. Am intrat în curtea mica şi curată.

 

Am ajuns

Nici ţipenie de om. Mă uit în spate, casa parohială. Străjuită de o livadă plăpândă, ca şi iarba proaspătă din care ţâşnesc tulpinile. Se deschide uşa şi ne iese în întâmpinare o femeie. Preoteasa. Tânără. Mică de statură, vioaie. Are în braţe un pui de om care abia a făcut ochi sub soarele acestei zile. Mai e şi un prunculeţ. Se cere sărbătorit. Chiar azi a împlinit o lună. Părintele, aflăm, e plecat în apropiere, la un parastas.

Pe măsuţa ospeţiei din gradină apar repede pahare cu apă şi prăjiturele. „Luaţi şi gustaţi!”, se împarte gazda între treburile ei şi grija pentru oaspeti. „Mulţumim, doamnă!”, bem apă, ciugulim din bucate, cât să onorăm casa.

 

Preot cu alură de profesor

Apare în scurt timp şi preotul. Fac cunoştinţă cu Ovidiu Mihai Ciobotaru. Are 30 de ani. Cu ochelarii săi mici, rotunzi, îşi creionează alura de profesor. Îmi spune că a predat Religia, în Bucureşti, timp de cinci ani. Unde? “La Şcoala 169”. A fost şi antrenor de şah, vine următoarea informaţie.

Deşi la început nu prea dorea să vorbească despre el, pentru că pur şi simplu nu-i place, mai apoi ne-am împrietenit în ritmul paşilor făcuţi prin satul cu numai 80 de familii. Majoritatea cu mare experienţă de viaţă.

Flăcăii uliţelor

Îi aminteşte pe unii dintre ei. Tanti Georgeta, de 78 de ani. Nea Grigore, de 81. Urmează alte nume. Se fereşte să-i definească bătrâni. „Sunt încă în putere”, presupun eu. „Bărbaţii la 73 de ani sunt ca flăcăii. Să vedeţi ce muncesc!”. Uliţele, drepte, se întretaie repede între ele, semn al unei localităţi minuscule, înconjurată de valurile galbene ale holdelor.

 

O poveste care a rezistat în faţa timpurilor

Frumoasă pecete, Ileana, a satului, remarc. De unde vine? Aflu că e o localitate cu nume de prinţesă. Fiica Reginei Maria şi a Regelui Ferdinand I. Pe locurile acestea era o moşie înnobilată de farmecul principesei.

S-au dat loturi oamenilor care au dorit să-şi încropească aici gospodării. Primele două apar în 1910. Erau ale lui Nancu şi Preda.

Interesant e că, după ce a venit comunismul, vetrei nu i s-a schimbat denumirea. Să se fi împăcat regimul roşu cu o denumire care amintea de Familia Regală a României? Puţin probabil. Mai degrabă pentru activiştii de partid Istoria era pur şi simplu o limbă străină.

 

Ziua 13

Şi dumneavoastră, părinte, de când sunteţi aici? „Din 13 august, anul trecut”. În cazul său, 13 nu pare o cifră cu ghinion. Spune că în parohia asta nu mai fusese un preot timp de zece luni. Cel dinainte plecase în altă parte. Omul din faţa mea, buzoian de origine, e din PleşeştiBerca. În 2015 a dat examen de capacitate preoţească. L-a tras aţa, cum se spune, cât mai aproape de locurile natale.

Haine de muncitor

Apucându-se de treabă sub noul său acoperiş, vremelnic a dat jos haina preoţească, punându-şi-o pe cea de muncitor. Dacă nu te ajuţi singur, nimeni n-o face în locul tău, îi aud principiul pe care a fost nevoit să-l descopere în acest loc.

Vorbeşte de stâlpii din BCA cu care a întărit zidurile casei parohiale, apa trasă prin conducte, zugrăvit. S-a îngrijit de livada care plângea de mai mult timp, a uitare.

Ba şi în cimitirul satului s-a dus, curăţând vegetaţia care acoperise o bună parte din mormintele vechi, rămase orfane, după ce neamurile de pe pământ li s-au risipt. „Multe case sunt pustii pe aici”, aud de la interlocutorul meu.

Stricteţea scaunelor

Biserica e nouă, construită între 1997 şi 2000. Mică, trimiţându-te însă cu gândul la eternitate, prin arhitectura ei. Parohia însăsi e abia la vârsta majoratului. Am intrat în locaş, găsind ritualul întregii comunităţi. Scaunele. Mici, pătrate, de diverse culori, fără spetează. Simple, ca de bucătărie. Aliniate de jur-împrejurul pereţilor.

E un obicei. Fiecare enoriaş are elementul personal pe care îşi odihneşte evlavia în timpul slujbei. Stricteţe. Nu te aşezi în altă parte. Doar pe proprietatea ta. Să nu cumva să ţi-l ia altul. Stăpanul se face foc şi pară. Nici faţa bisericească nu se atinge de un asemenea teritoriu.

 

Centrala termică

Părintele îmi zice că iarna trecută se trezea în fiecare dimineaţă la ora patru, să dea drumul la centrala bisericii – există de mai mult timp un asemenea agregat – ca să fie cald în momenul când vin credincioşii la slujba din zorii zilei.

Câteodată mai iese fum, aşa că întrerupe câteva minute liturghia şi aleargă la aparat, să-l regleze din butoane. Turla are nevoie de reparaţii. Urlă vântul prin ea. S-a întâmplat ca fuioarele de aer să stingă lumânările din altar.

Pasiune din copilărie

Aprofundez pasiunea noii mele cunoştinţe pentru şah. Asta e o poveste începută de pe când avea şase ani. A fost căpitan de echipă, în vremea liceului, participând la concursuri judeţene şi naţionale.

Nu şi-a abandonat pionii, caii si regii nici în timpul studiilor universitare, perfecţionându-se până la nivelul de antrenor de şah, recunoscut ca atare de Federaţia de profil.

În mijlocul copiilor, ca trainer, a fost la Clubul Sportiv Municipal Bucureşti, din 2013. „Am antrenat foarte mulţi copii acolo”, îşi aminteşte cu plăcere de acea perioadă. Aici, în sat, aveţi de gând să încropiţi un cerc al şahiştilor? A încercat ceva cu cei mici, dar n-a reuşit. În grădiniţa din Ileana sunt doar nouă copilaşi. Restul, până la 40 de suflete de vârsta învăţăturii, merg în şcoala gimnazială din centrul comunal Glodeanu-Sărat. N-a abandonat ideea. Are tabla de şah pregătită. Aşteaptă încă primul partener de competiţie.

 

Case mistuite de flăcări

Beneficiarii principali ai acţiunii umanitare sunt două familii trecute de curând printr-un mare necaz. Le-au ars casele. Deşi se află în părţi diferite ale satului şi nenorocirile s-au petrecut la intervale mari de timp una faţă de cealaltă, cauza e aceeaşi, scurt-ciruitul electric. Mai întâi am fost în gospodăria lui Petru Ivan, de 43 de ani. Am găsit şi patru copii, cel mai mic de trei ani şi jumătate şi cel mai mare de 13 ani.

„Anul trecut, în noiembrie, a fost”, îşi aminteşte stăpânul locului de urgie. Din fericire, au scăpat toţi nevătămaţi. Pereţii sunt încă înneguraţi de fum. Oamenii s-au înghesuit de atunci întro anexă. Am mers după aceea la Ecaterina Toma, de aproape 80 de ani, căreia focul i-a pustiit avutul cu trei săptămâni în urmă. Am găsit-o cu cele două fete ale sale, venite să-i aline amarul şi să reconstruiască totul de la zero.

 

Apel umanitar

Alexandra Nicolaescu, de la Asociaţia „Tadeu”, vrea să meargă mai departe cu susţinerea materială, vorbind de mobilier şi obiecte casnice de strictă necesitate. Ca atare, face apel la toţi cei care doresc să pună umărul în susţinerea acestui plan. La numărul de telefon 0726.564.156. va răspunde directorul executiv al Asociaţiei. În consecinţă, se va păstra legătura cu preotul Ovidiu Ciobotaru (foto), astfel încât acest proiect de suflet să fie dus cât mai curând la îndeplinire.

Părintele îmi spusese la un moment dat cum îşi vede rolul. În acest sat în care vrea să prindă rădăcini. „Slujesc lui Dumnezeu, slujesc oamenilor”.