Ațâțat de cântecul de jelanie al nicovalei, lăsam de multe ori joaca, o tăiam pe linia colectivului, coteam la stânga pe lângă treierătoare și mă opream direct în fierărie, fără a scoate o vorbă. Mă uitam năuc cum bucata aia de fier înroșit ajunge ca o plămadă în mâinile butucănoase ale lui nea Silică, fierarul satului.

Când dădea cu ochii de mine, scotea  o pistelcă mototolită din buzunar, își ștergea fruntea, aprindea o mărășească de la un tăciune prins cu cleștele „gură de pește”, își dezgolea pieptu-i ca de taur, apoi mă lua la scuturat: „Ai venit, nepoate?” „Cum vezi”. „Hai, ia-o de coadă, treci la treabă”. Treaba de care-i vorba era să trag la foale. Îmi știa interesul. Așa pipernicit cum eram, mă opinteam, cu limba scoasă, trăgând de lanțul care acționa burduful. Oboseam repede. Din zgura luminoasă în care eu suflasem aer, scotea un alt fier înroșit. Îl apuca de un capăt cu cleștele, apoi îl altoia, icnind, cu un ciocan, croind o altă potcoavă. Pe mutește, îl așteptam cu cleștele în mână să termine. Apucam potcoava de un colț și o aruncam într-o teică cu apă înnegrită. Gata, îmi făcusem damblaua!...

          ... Cu toate că au trecut ani  mulți de-atunci, de nea Silică Batog mă împiedic de el în amintiri ori de câte ori în nări îmi pătrunde miros de mangal încins. Avea fierăria lui, în curtea ceapeului, unde toată herghelia de cai a Mărtineștiului se lăsa potcovită de mâinile lui aspre și dibace. Conductorii trăgeau căruțele sub nucii uriași dinspre nea Codin Marcu, dihămau caii, îi legau de stanoage și așteptau, în ordine, să le vină rândul. Fierăria - o încăpere întunecoasă, unde nea Silică era și slugă și împărat. Pe un perete, împânzit cu chiroane de doișpe atârnau fel de fel de scule, cărora doar el le știa rostul: cherpedine, cuțitoaie, sfredele, compas, ciocane, dălți. Pe alt perete se înălța vatra cu foalele scârțîind și suflând bătrânește, peste care se așternuse un strat de praf de cărbune, gros de două dește. În mijloc trona o nicovală lucitoare, cu un zăngănit pe care-l recunoșteam tocmai de la poarta ceapeului.

           ...Peste ani, mulți, sosit într-un concediu acasă la părinți, am trecut și pe la poarta lui nea Silică, cu gând să-i dau binețe. Știam că acum, mai spre bătrânețe, își trăsese fierăria, cât mai rămăsese din ea, acasă, pe malul gârlei.

          ...Mi-am aruncat privirea peste gard. Prin ușile larg deschise ale fierăriei zării foalele și vatra - reci, încremenite. Jos, pe pământul sufocat de zgură, trona nicovala. Mi s-a părut mută, ruginită, fără de suflet. Bat în poartă. Poarta este închisă, la trei nasturi, ziua, probabil doar zăvorul de la mijloc este tras. Îmi răspunse un puști, nepot de-al lui nea Silică, bănuii eu. Se duse să-l cheme. Un bătrânel sprijinindu-se într-un toiag de cătină, ce-și aruncase pe umeri o bundă jerpelită, iar pe cap își înfundase o căciulă roasă, cândva brumărie - atât mai rămăsese din nea Silică. După ce-și aprinse o națională, horcăind din toți bojocii, mă luă în primire, cântărindu-mă din priviri. Nici n-apucai să-i spun că sunt băiatul lui Ionel Matei, leatul lui, cu care a făcut premilitara împreună, că mă și repezi. Oi fi fiind de la fisc, de la percepție, gândii eu cu mintea lui. Cum să-i  explic că sunt gazetar și că vreau să scriu despre o meserie pe ducă? Degeaba i-am băgat sub nas legitimația mea de ziarist, că el trase și zăvorul de sus, aruncându-mi, în doi peri, că, oi fi fiind eu băiat bun, dar n-am ce scri despre el.  Am insistat, întrebându-l câți ani are. Șapteșcinci, îmi răspunse, ca din pod, dar, n-ai ce scri, că, de la zece ani, tot prin fum și fiare. Ce rost are să-ți spun de unde am furat meseria? De la un moș de-al meu din Gologanu, potcoveam cai, niște armăsari grozavi. Câteodată mă sculam în crucea nopții și aprindeam mangalul, plecau geambașii cu caii după ce le înfășurau copitele în obiele, ce știam eu despre cum se furau caii? Dar, n-ai ce scri. Când m-am însurat, am tras aici, pe malul gârlii. Herghelii de cai am  potcovit. Suflau foalele zi și noapte, focul mocnea, iar eu moțăiam pe vatră. Mai reparam o munușă, o osie, un butuc, o roată. Dar, n-ai ce scri, măi băiete, alea erau vremurile, pe oamenii care veneau la ușa mea îi cunoșteam după cai. Acuma, n-ai ce scri, măi, tată, (hopa, s-a mai îmbunat nea Silică!), te văd că ești om bun și cu carte, da n-ai ce scri, zău! Și caii s-au înrăit, nu numai oamenii. Lovesc, mușcă, prind nărav. M-am rablagit, mi-e greu. Vezi, (nu vedeam, n-aveam cum), n-am nici măcar un dram de mangal. (mă așteptam să desferece poarta). Am acolo un cur de sac cu ciocănei de porumb. Foalele sunt vechi, ferfeniță, ca și bojocii mei, le-am furat de la nemți, din gară de la Sihlea, pe când se retrăgeau în pașpatru. Dar, fără mangal, trag din greu la ele. Să-ți spun cât mă miluiește lumea pe o potcoveală? Îți spun, că, și-așa, n-ai ce scri, iau puțin taică, mă mai înțeleg cu oamenii pe-un ciur de mălai sau ceva legumă, nici ei n-au de unde. (Harșt! Deschise zăvorul de jos). Eu n-am de unde cumpăra  o bucată de potcoviță. Dacă aici, în Mărtinești mi-a furat vreunul meseria? Păi, ar fi Lică fecioru-miu ăla micu, da tre` să mă țin de capul lui, n-ai ce scri, tăiculiță, fără tragere de inimă și palme bătucite nu scot om din el. Da, băiete, ce stai la poartă (trase și ultimul zăvor), intră, hai, poftește în potcovărie, că ș-așa, n-ai ce scri...