Constituirea unor sisteme eficiente de ocrotire a sănătăţii publice se bucură de un mare interes în condiţiile perfectării sistemului ocrotirii sănătăţii. Sistemele de organizare a finanțării sănătăţii din diverse ţări se caracterizează prin diversitate şi caracter naţional acestea parcurgând mai multe reforme.

Din totalitatea modelelor de finanțare a domeniului de ocrotire a sănătăţii, pe plan internațional, cele mai răspândite sunt următoarele modalități de finanțare:

 · Sistemul național al sănătăţii, care se bazează pe finanţarea din impozite (Marea Britanie, Italia, Grecia, Norvegia, Israel);

 · Sistemul finanțării sănătăţii, bazat pe asigurarea socială medicală, care se finanțează din contribuțiile patronilor și angajaților (Germania, Austria, Franţa, Cehia, Japonia, România, Rusia, Armenia, Republica Moldova);

· Sistemul asigurărilor private de sănătate, care se bazează, în mare parte, pe asigurări facultative de sănătate efectuate la companiile de asigurări (SUA).

Cel mai înalt nivel privind ponderea cheltuielilor publice pentru ocrotirea sănătăţii în PIB (Produsul Intern Brut), în ţările cu sistem de sănătate naţional, se înregistrează în Norvegia de 8,2 %,.

În ţările cu sistem de asigurări sociale, cel mai înalt nivel este în Franţa de 8,9 %. În Republica Moldova, pentru sistemul de ocrotire a sănătăţii, se alocă 5,4%  din produsul intern brut, comparativ cu România unde se alocă – 4,2 %. şi Rusia – 3,2%.

În SUA, unde predomină sectorul privat în finanţarea sistemului de sănătate, nivelul acestui indicator este de 8,1%.

Finanțarea publică se limitează la veniturile publice în țările în care administraţia publică centrală sau locală sunt principalele responsabile pentru finanțarea serviciilor de sănătate, specific pentru ţările Marea Britanie, Italia, Grecia, Norvegia, Israel, iar în ţări precum: Germania, Austria, Franţa, Cehia, Japonia, România, Rusia, Armenia, Republica Moldova, finanţarea este bazată atât pe alocările administrației publice centrale sau locale, precum și pe contribuțiile sociale ale angajatorului şi angajatului acumulate prin sistemul de asigurări sociale.

În majoritatea țărilor  finanțarea privată acoperă plăţile suportate direct de către pacient, modalitatea de utilizare fiind directă sau în calitate de co-plăți. Plata se poate realiza și prin forme de asigurări de sănătate.

În ţările cu sistem naţional de sănătate, sectorul public este principala sursă de finanțare a sănătății. Ponderea cea mai mare o deţine Norvegia – 85,5%, iar cea mai mică se înregistrează în Israel – 59%.

În ţările cu sistem de asigurări sociale, există o convergență a ponderii cheltuielilor publice pentru ocrotirea sănătăţii. Ponderea cea mai mare a sectorului public în finanţarea sistemului de sănătate o deţine Cehia cu 83,3%, iar nivelul cel mai scăzut revine Armeniei cu 41,7%.

Sistemul asigurărilor private de sănătate, majoritar în SUA, conduce la o mai bună funcţionare cu cheltuieli mai mici din sectorul public, ponderea sectorului privat fiind de 52,9%, iar a celui public 47,1%.