Lumea, așa cum am văzut-o eu și cum încă o văd prin sita împletită din cernite corzi, ale anilor existenței mele pe acest pământ, este lumea prinsă pe o barcă (sau pe mai multe bărci), plutind nevolnic într-un ocean de încercări, atinsă adesea de valurile spumegânde ale gândurilor, ale frământărilor și, nu în ultimul rând, ale năzuințelor omenești. Există ființe a căror existență se caracterizează în chip absolut prin cuvintele reginei Maria, care spunea că omul, în vreme de mari încercări și necazuri, devine un „pribeag singuratic” pe acest pământ. Dar există oameni care răstoarnă inevitabil aceste considerente, participând la acea „Unitate” de care vorbește Platon. Astfel, unu devine doi sau trei sau oricare alt număr din infinitate. Fiindcă Dumnezeu nu a creat omul singur, ci acesta are libertatea de a deveni solitar sau nu, prin propria voință.

Așa se face că, pe oceanul vieții noastre, în Marea Călătorie, întâlnim mai multe bărci, unele așezate în pâlcuri, aderente la Comuniune, mergând contra aceluiași Curent.

Și tot acolo, la limita orizontului, unde pământul se topește, iar Cerul îmbrățișează apa în eternitate, s-a născut o stea iubitoare de suflete omenești, răsărită în a treia zi din luna lui martie, prin anul 1929 al perioadei interbelice.

 Nevăzător din naștere

În apropiere de Sibiu, în localitatea Topârcea, s-a născut un astru Teofil, „iubitor de Dumnezeu”, luând mai târziu chip de monah blând și sincer cu inima, în tindă de Rai ceresc, la mănăstirea Brâncoveanu, Sâmbăta de Sus. Nevăzător din naștere, bunul părinte Teofil a știut în inima sa că Dumnezeu avea un alt plan pentru el. Luându-i lumina ochilor, i-a luminat sufletul întreit, deschizând „ochii cei nevăzuți”, cu care se poate cuprinde plenar taina ființei umane, deoarece „Limpede nu vezi decât cu inima”, scria francezul Antoine de Exupery. „Credinţa noastră – aş vrea să ţineţi minte lucrul acesta! – e o credinţă despovărătoare. (…) Credinţa noastră e o credinţă care ne ridică mai presus de lumea aceasta, credinţa noastră e credinţa care a biruit lumea.”

Iată acum, în prag de primăvară, ne bat în poartă 90 de Ceasuri, 90 de Timpuri mineralizate în Clipa unei unice cugetări: împlinirea a 90 de ani de la nașterea părintelui Teofil Părăian, mare duhovnic și pilon al Ortodoxiei și al Sufletului românesc. Pe bolta cerească, stea nestinsă. În sufletele celor care l-au cunoscut direct, foc nemuritor, iar in inima celor ce l-au simțit Viu după moarte, o tainică minune racordată la izvorul unei credințe biruitoare.

„Duhovnicul tinerilor”

Mă enumăr printre persoanele care nu au avut șansa de a-l cunoaște pe acest Munte de Părinte monah cât timp a petrecut în această viață pe pământ, decât printr-o sfântă mângâiere pe creștet de copil neștiutor, născut în aceeași zi de bucurie cu fericitul Bătrân.

Dar Domnul m-a binecuvântat cu un alt fel de întâlnire, mult mai răsunătoare în granițele timpului. Nu am cunoscut direct astrul, însă l-am simțit puternic și incomensurabil prin strălucirea sa.

Părintele a crescut la mănăstirea Sâmbăta, având drept model un alt pilon al neamului românesc, pe părintele Arsenie Boca și un călugăr drag sufletului, părintele Serafim Popescu.

Însă nu voiesc să zăbovim prea mult asupra aspectelor sale biografice pe care mulți cititori le cunosc deja, ci să continuăm drumul pe marele șirag al Timpului, dezvăluind felul incontestabil prin care Bătrânul blând a rămas viu și prezent încă, strălucind ca un Astru asupra vieților omenești.

Părintele a fost numit în repetate rânduri „duhovnicul tinerilor”, în primul rând pentru dragostea sa nemăsurată pe care o avea pentru ei, iar în al doilea rând, pentru prețuirea și atracția pe care aceștia o simțeau pentru inima caldă a bunului monah. Vorbea cu ei, le era alături, deschis și dornic să împărtașească din „vistieria inimii sale”, din preaplinul pe care Dumnezeu îl revărsa asupra celui ce iubea necontenit.

 

Unitate în diversitate”

Părintele, ca oricare alt duhovnic dăruit, a lăsat în ucenicii săi o parte însemnată din el, fără să anuleze o personalitate, ci reușind să o întregească. El este una din acele persoane la care făcea referire Platon: a săvârșit Unitatea, aderând cu toată ființa la Unitate. Dar cine sunt acești ucenici pe care părintele i-a lăsat în urma sa, astre viețuitoare din Astrul cel mai viu ca niciodată? Sunt pretutindeni, în chip de monahi sau de mireni. Și pot fii cu ușurință „simțiți” sau „ adeveriți” după Bucuria pe care părintele le-a dăruit-o drept moștenire. Fiindcă ceea ce îl caracteriza cel mai mult pe părintele Teofil Părăian era, fără îndoială, Bucuria, ca expresie a Iubirii trăitoare. El susținea adesea că un creștin adevărat nu poate fi altfel decât bucuros, având o credință neclintită în Cel ce l-a iubit dintru început.

 

Un creştin trebuie să fie totdeauna tânăr şi totdeauna bucuros, totdeauna om al bucuriei”

Îți poți închipui, dragă cititorule, cum e să ajungi într-un loc îndepărtat, ferit de dezlănțuita lume și să întâlnești în bruma aceea de liniște paradoxală, un mănunchi de oameni ce reflectă o Lumină copleșitoare, care te hrănește până în măduva oaselor? O lumină care are și ea, ca orice altă lumină, o Sursă si un Generator. Locul amintit este mănăstirea Oașa, născută din dragostea ruptă de Cer a unor monahi, prunci de Teofil, care continuă de ani de zile lucrarea cu tinerii, inițiată de părintele. Aici m-am întâlnit mai întâi cu Monahul Bucuriei „în persoană”, fără să îi fi cunoscut vreodată cărțile, cuvântările sau personalitatea. La mănăstire am învățat să-l trăiesc pe părintele Teofil, „să picur un strop din el” în fiecare zi din viața mea. Totodată, am aflat că există și alți ucenici trăitori, prin care Bătrânul își face simțită prezența: monahi, mireni, oameni de diferite vârste și distincte caractere. Unul dintre ei este chiar o femeie unică și irepetabilă, a cărui nume îl las anonim, dar care a reușit prin excelență să facă punte peste veacuri, să unească firele roase de vreme și de oameni, să readucă focul din pieptul părintelui Teofil în mijlocul nostru, pentru cei meniți să-l vadă.

Iar lista de ucenici ar putea continua, dar alt aspect îmi doresc să evidențiez.

Taina ființei umane

Bucuria, iubirea sinceră și nefățarnică, sinceritatea, smerenia și unirea frățească, acestea sunt cele mai edificatoare aspecte pe care părintele le-a propovăduit.

Există multe taine în lumea aceasta care nu pot fi încă deslușite, iar cea mai mare dintre toate este taina ființei umane.

Părintele Teofil și inima sa. Două entități vii, pătrunse în adânc de izvorul nesfârșit al Iubirii de Dumnezeu. Doi munți clădiți în duh de sfințenie, unindu-și cărările în cea mai mare minune a existenței: omul. Câtă bucurie a izvorât inima părintelui Teofil în noi, prin mine și prin tine!

Dar întrebarea care se ivește este inevitabilă: câți dintre noi simt necesitatea imperioasă de a o duce mai departe?