Preambulul diplomatic al acestui moment este multa mai vast, dar un moment important s-a consumat la 29 septembrie/11 octombrie 1876 când reprezentanţii guvernului român (Ion C. Brătianu–președintele Consiliului de Miniștri, și col. Gh. Slăniceanu (ministru de război) au avut la Livadia, în Crimeea, o discuţie cu ţarul Aleksandru al II-lea, cancelarul Al. M. Gorceakov și cu Miliutin, ministrul de Război, privind o eventuală trecere a trupelor ruse prin România în cazul unui război ruso- turc.

I.C. Brătianu a ţinut să precizeze că, dată fiind noua situaţie internaţională a României garantată de cele șapte puteri europene, armatele ruse nu puteau trece peste teritoriul ei fără o convenţie politică și militară semnată de cele două părţi.

Ţarul și Gorceakov au invocat faptul că România nu era un stat independent și ca atare ea trebuia să lase liberă trecerea trupelor rusești, fără niciun fel de condiţii; în caz contrar Rusia va invoca tratatele internaţionale potrivit cărora Moldova și Muntenia făceau parte din Imperiul Otoman și „va ocupa aceste ţări fără nicio formalitate”.

Primul ministru român a replicat că fără un tratat prealabil nicio armată străină nu va putea intra în ţară ca prietenă, iar trupele române se vor opune pătrunderii unei forţe inamice. La ameninţările lui Gorceakov că va strivi trupele române care se vor opune, Brătianu a replicat: „Nu mă îndoiesc că ne veţi zdrobi, dar totuși ne vom opune și vom vedea dacă va conveni Rusiei, care merge să elibereze creștinătatea din Orient, să zdrobească pe primii creș

Au urmat negocieri cu partea rusă, dar reprezentanții români au tergiversat adoptarea unui document, sperând că vor obține independența pe cale diplomatică. Speranțele unei rezolvări pașnice s-au risipit în momentul în care imperiul Otoman a adoptat o nouă constituție potrivit căreia țările române aveau un statut privilegiat și atât. În paralel, Imperiul Rus făcea noi mișcări diplomatice și militare în direcția unui conflict.

În Consilul de Coroană din 2/14 aprilie, s-a pus problema independenței și atitudinii pe care România urma să o aibă în eventualul conflict între Rusia și Turcia. Majoritatea celor prezenți au fost de părere ca România trebuie să mențină un statut de țară neutră, dar regele Carol și Ion Brătianu au rămas în direcția obținerii independenței cu orice preț.

La 3/15 aprilie 1877, Mihail Kogălniceanu a fost numit ministru al Afacerilor Străine, iar a doua zi, 4/16 aprilie 1877, el a semnat în București Convenţia dintre România și Rusia în baza căreia:

„1) Guvernul Alteţei Sale domnitorul Carol I asigură armatei ruse, care va fi chemată a merge în Turcia, libera trecere prin teritoriul României și tractarea rezervată armatelor amice. Toate cheltuielile care ar putea fi ocazionate de trebuinţele armatei ruse, de transportul său precum și pentru satisfacerea tuturor trebuinţelor sale, cad bineînţeles în sarcina guvernului imperial.

2) Pentru ca niciun inconvenient sau pericol să nu rezulte pentru România din faptul trecerii trupelor ruse pe teritoriul său, guvernul Majestăţii Sale imperatorul tuturor Rusiilor se obligă a menţine și a face a se respecta drepturile politice ale statului român, astfel cum rezultă din legile interioare și tratatele existente, precum și a apăra integritatea actuală a României”.

Odată cu izbucnirea conflictul între armatele ruse și turci, România devine un actor important, iar Turcia îl tratează ca pe un inamic. Sunt bombardate orașele românești din stânga Dunării, iar artileria română răspunde cu foc. Astfel devine clar rolul pe care Carol Întâi și-l asuma în acest război. În privința demersurilor privind independența acestea sunt accelerate din dorința domnitorului de a folosi acest prilej cît mai bine. Ca urmare a demersurilor făcute de acesta în Parlament sunt convocată sesiuni în care este pusă pe tapet problema independenței.

Deputatul liberal Nicolae Fleva a adresat o interpelare, solicitând guvernului să răspundă dacă a adus la cunoștința Puterilor Garante ruperea relaţiilor de dependenţă faţă de Poartă și, prin urmare, „independenţa absolută a României”

Răspunzând, ministrul Afacerilor Străine, Mihail Kogălniceanu, a declarat:

„În stare de rezbel cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare….Ce-am fost înainte de declararea rezbelului? Fostam noi dependenţi către turci? Fost-am noi provincie turcească? Avut-am noi pe sultan ca suzeran? Străinii au zis acestea; noi nu am zis-o niciodată. Aşadar, domnilor deputaţi, nu am nici cea mai mică îndoială şi frică de a declara în faţa Reprezentanţei Naţionale că noi sîntem o naţiune liberă şi independentă .”

(Fragment din Declaraţia de independenţă a României rostită de Mihail Kogălniceanu, ministru de externe la 9/21 mai 1877 în Adunarea deputaţilor.)

La 9 /21 mai 1877, sesiunea extraordinară a Adunării Deputaţilor proclamă Independenţa de Stat a României.

Hotărârea a fost adoptată în sesiunea extraordinară a Adunării Deputaților, iar în următoarea zi, 10 (/22 mai, Senatul a votat „Legea independenței”. Aceasta a fost promulgată imediat de către regele Carol I.

Guvernul român a hotărât încetarea plății tributului de 914.000 lei, suma fiind direcționată către bugetul apărării. Tot cu această ocazie a fost instituit ordinul național Steaua României cu 5 clase, care trebuia să fie acordat tuturor cetățenilor care se distingeu pe timp de pace sau război. Dacă puterile europene au primit cu rezervă Proclamația de Independență (Franța) sau chiar ostilitate (Imperiul Otoman și Regatul Unit), opinia publică internațională a fost favorabilă luptei poporului român.

...(citește mai departe pe evenimentulistoric.evz.ro)