Bogdan Iacob, cel care citește tot din presa română, chiar și ceea ce nu merită strădania, mi-a atras atenția asupra unui comentariu despre Lovitura de stat de la 23 august 1944 publicat de Deutsche Welle.

Așa cum tînărul meu confrate se va grăbi să posteze pe Inpolitics.ro, site- ul pe care-l administrează, textul, semnat de Petre Iancu, în general cunoscut ca TeFeL-ist, ia atitudine față de falsificarea subtilă a momentului 23 august 1944 cu prilejul zilei de 23 august sub semnul adevărului că românii sînt mari specialiști în trecerea sub tăcere a realităților stînjenitoare pentru prezent din trecutul lor național. Potrivit lui Deutsche Welle - mă avertizează Bogdan Iacob - în chestiunea 23 august 1944 s-a trecut sub tăcere Adevărul crud că actul a fost unul de trădare din partea României.

Plecînd de la finalul comentariului – să nu așteptăm ca alții să nu ne trădeze cîtă vreme noi am trădat – Bogdan Iacob vede în intervenție un avertisment politic.

Bogdan Iacob e un ziarist tînăr. În aceste condiții – spre deosebire de mine, sceptic, obosit de repetarea atîtor lucruri de decenii sau chiar de secole în Istoria noastră – el vede în multe fapte de care ia cunoștință semnale ale unor manevre pregătite în culise. De fiecare dată cînd mă sună pentru a mă anunța c-a mai descoperit un astfel de dedesubt, eu mă arăt prudent semnalîndu-i c-ar putea fi o simplă prostie omenească acolo unde el suspectează planuri diabolice bine puse la punct. Cu toate acestea, semnalul dat de Bogdan Iacob m-a făcut să accesez site-ul Deutsche Welle și să citesc textul cu pricina.

Mie nu mi s-a părut o trimitere cu tîlc la prezent. Mie mi s-a părut ceea ce era de fapt: O judicioasă punere la punct plecînd de la interpretarea din prezent a lui 23 august 1944 a năravului românesc de a păstra fericirea prin eludarea realităților stînjenitoare din trecutul patriei. Mai precis, așa cum arată autorul, năravul de a falsifica trecutul pentru ca somnul de azi să nu fie tulburat de nici un regret, ca să nu spun de nici o rușine.

Aș putea da multe exemple de astfel de falsificări ale trecutului în interesul siestei din prezent. În abordarea Primului Război Mondial, invocăm doar Mărășeștii, trecînd cu vederea Turtucaia.

Într-un avînt de a-i pupa pe francezi pe amîndouă bucile, amatoristul nostru președinte a ridicat în slăvi o așazisă contribuție a Misiunii franceze la Mărășești, trecînd cu vederea nu numai implicarea Armatei ruse, dar și responsabilitatea francezilor pentru multe acte nesăbuite ale noastre din simplul motiv că francezii aveau interesul să atragem cît mai mulți nemți pe teritoriul nostru de pe teritoriul lor. Autorul textului din Deutsche Welle dă mai multe exemple de falsificare a trecutului de către români pentru a putea dormi liniștiți în prezent:

„Românii sînt, în domeniu, mari specialişti. N-au fost dacii prea în regulă, dacă facem abstracţie de temeritatea lor în luptă, de vreme ce se dedau sistematic jafului, desfrîului şi unei existenţe de dolce far niente? Închidem ochii şi manualele la asemenea descrieri ale istoriei antice a unei părţi considerabile din strămoşii românilor. Se plasează oare cruzimea şi setea de sînge şi de schingiuiri cumplite ale unui Vlad Ţepeş în categoria celor mai monstruoase forme de neomenie? O reinterpretăm ca fiind justificată. S-a dedat Mihai Viteazu unor prădăciuni extinse? Îi ignorăm fărădelegile şi îi exaltăm fapte mai degrabă fireşti decît eroice.”

Despre rescrierea trecutului în interesul prezentului în cazul lui 23 august 1944, autorul notează în chip corect: „Aşa de pildă s-a acoperit stăruitor trădarea nemţilor, de către România, la 23 august 1944. Conform unui argument din recuzita dreptei naţionaliste, dar încă democratice, aşa-zisa «trădare» a germanilor ar fi «o temă propagandistică promovată în special de unguri şi, se pare, reluată chiar si de unii români din prea mare, chiar prostească, simpatie pentru Antonescu», după cum afirma pe Facebook un preopinent. Potrivit căruia, «în fond, războiul era pierdut în 1944 și singura miză ramasă era ieșirea din război pentru a se evita distrugerea țării în lupte fără rost». (…)

Am o mare, dar suspectă simpatie pentru acest punct de vedere. Da, continuarea războiului de partea lui Hitler ar fi putut genera noi şi inutile distrugeri imense. Da, miza era ieşirea dintr-un război fatal. Şi da, această ieşire a fost salvatoare nu doar pentru mulţi civili şi ostaşi, ci şi pentru oraşele ţării, în pofida faptului previzibil, dar prea puţin imputabil doar românilor, că cizma rusească şi bolşevică a înlocuit-o în vaste spaţii ale Europei centrale şi răsăritene pe cea nemţească şi nazistă.

Faptele sînt însă fapte. Iar cuvintele au înţelesul lor. Trădarea aliatului rămîne trădare, chiar dacă statele nu au decît interese, nu şi prieteni. Iar trădarea e greu de conceput altfel decît ca abjectă. În plus discreditează durabil. Iar argumentul de oportunitate e neavenit. Căci tocmai cînd contravine propriilor interese e mai mare nevoie de loialitate într- un pact. Adevărul este că o alianţă nu are sens decît dacă e respectatată ÎN POFIDA unor eventuale interese contrare. Altfel spus, pacta sînt servanda. Altminteri acordurile, tratatele, angajamente (statelor) n-ar mai avea nicio noimă, iar dreptul internaţional s-ar trezi vidat de orice sens şi consistenţă.”

Despre mizera trădare a aliatului care a fost Lovitura de la 23 august 1944 am scris și eu. Printre altele am atras atenția asupra unui text scris de colonel Ion Gheorghe, ambasadorul României la Berlin în timpul Războiului din Est. Dar nu numai atît.

Eu nu cred că rescrierea Trecutului în interesul siestei din prezent vizează numai trecerea cu vederea a unor momente stînjenitoare din momente prezentate drept glorioase la modul absolut. Cîndva am scris despre incapacitatea noastră de a vorbi azi și despre înfrîngerile din Istoria României nu numai despre victorii.

Comentînd cartea, Înfrînţi şi uitaţi. Românii în bătălia de la Stalingrad, semnată de Mihail Vasile-Ozunu şi Petre Otu, notam la un moment dat: „În prefaţa lucrării, autorii deplîng firava preocupare a istoricilor noştri pentru Românii la Stalingrad.

În perioada comunistă – susţin ei – momentul Stalingrad a fost sub embargo complet: „Participarea românească a rămas sub embargo, să spunem aşa, timp de aproape o jumătate de secol, fapt ce s-a răsfrînt negativ asupra conştiinţei publice. Militarii români, indiferent de grad şi funcţie, participanţi la această mare confruntare, au fost blamaţi, etichetaţi ca «slugi» ale «clicii militarofasciste », ale lui Ion Antonescu. Mii şi mii dintre supravieţuitori au fost confruntaţi cu întrebarea teribilă în vremuri cumplite «ce ai căutat la Stalingrad? » Pentru mulţi, ea n-a rămas o simplă întrebare, ci, deseori, a avut drept urmare ani de temniţă, marginalizare, excludere din viaţa socială, teamă, amărăciune etc.“.

Embargoul n-a avut drept consecinţă fatală absenţa lucrărilor tipărite despre Stalingrad, cît mai ales neglijarea cercetării în acest domeniu. Dacă nu se putea publica altceva decît un afiş de demascare ce rost avea să mai umbli prin arhive?

Dacă nu puteai spune adevărul fără a risca, avea vreun rost să-ţi scrii memoriile? Din acest punct de vedere, autorii ţin să recunoască: „De aceea, cum vom vedea şi pe parcursul lucrării, numărul şi calitatea mărturiilor memorialistice sînt reduse, mulţi dintre actori preferînd să şteargă din memorie episodul Stalingradului sau alte momente ale campaniei armatei române pe Frontul de Est“.

După 1989, situaţia nu s-a schimbat prea mult. Cu excepţia a două lucrări – una, cea întocmită de Petre Otu și Mihail Vasile- Ozunu şi cealaltă de Adrian Pantea, Ion Pavelescu şi Eftimie Ardeleanu (Românii la Stalingrad), în cei 24 de ani postdecembrişti n-au fost tipărite cărţi despre Stalingrad. De ce?

Răspund cei doi autori prin trimiterea la un fenomen de conştiinţă naţională: „Aceste eforturi au lărgit aria de investigare a participării româneşti la operaţiile din vara şi toamna anului 1942 pe frontul sovieto-german, dar după opinia noastră, subiectul este departe de a fi cercetat în toată complexitatea lui.

Există, de asemenea, unele reţineri privind abordarea acestei problematici care vin atîta din partea istoricilor, cît şi a publicului larg. Întotdeauna a fost greu să vorbeşti despre propriile înfrîngeri, mai ales dacă au dimensiunile celei de la Stalingrad. La aceasta s-a adăugat şi ideea, care a circulat destul de mult în deceniile postbelice, potrivit căreia cultivarea sentimentului patriotic, a spiritului de solidaritate civică ar fi compromisă dacă s-ar scrie prea mult despre eşecuri, insuccese, înfrîngeri etc. În consecinţă, asemenea momente, cum ar fi bătăliile de la Turtucaia, Jiu, Bucureşti (toate trei din 1916), Stalingrad, Crimeea, Moldova, din al doilea război mondial, au fost ocolite, tratate sumar ori explicate cvasi exclusiv prin superioritatea zdrobitoare a adversarului“.

Explicaţia dată crizei de tipărituri despre Stalingradul românilor, merită dezbătută într-un context mai larg: Cel al forţei unei naţii de a-şi recunoaşte înfrîngerile umilitoare. Din acest punct de vedere, o naţiune e cu atît mai dispusă să-şi recunoască propriile înfrîngeri, cu cît are mai multe victorii în trecut.

Ele, aceste victorii, au dat naţiunii respective încrederea că înfrîngerile nu o definesc. Spaima noastră de a ne recunoaşte public înfrîngerile şi eşecurile din trecut ţin de complexul de ţară mică, rătăcită prin suburbiile Europei.

Dincolo de toate acestea rămîne întrebarea practică: Pe cînd o carte dedicată exclusiv înfrîngerilor din Istoria noastră?”