Vestul, generator de inovație și revoluție tehnologică, (și-) a impus de-a lungul secolelor propriile modele, exportând, sub umbrela generoasă a civilizației superioare, inclusiv formele de guvernământ. Occidentul a exportat democrația, capitalismul, consumerismul etc. nu doar în detrimentul vechilor forme perpetuate de sute și mii de ani te miri pe unde, ci mai ales în folosul propriu.

Obosit și copleșit astăzi de imixtiuni orientale, modelul occidental pe care-l preluaseră românii încă de acum o sută șaizeci și unu de ani rezistă. Dar mult schimbat, adaptat, îmbunătățit, dispus să asimileze, pentru revigorare, o enormă forță de muncă specializată și ieftină provenită din Estul apropiat sau îndepărtat, dinspre periferii.

Patru milioane plecate de acasă

Românii sunt, poate, poporul cu cea mai mare apetență pentru modelul occidental prezent (înregistrează în jur de patru milioane de emigranți, fără ca în țara natală să fie în desfășurare un război), iar căderea Cortinei de fier, a comunismului, coroborate cu deschiderea granițelor, cu globalizarea, le-a permis semenilor noștri să-și consume ispitele vestice la ele acasă. Poate aceasta este una dintre cele mai mari diferențe între ispitele vechi și ispitele prezentului. Românii nu le mai prizează acasă, ci acasă la ele.

Dacă între perioada pașoptistă și cea interbelică fiii și fiicele (ca să fim politically correct) românilor cu stare plecau să se școlească la Paris, la Berlin, la Budapesta, la Viena, la Londra etc. pentru a se întoarce apoi în Principatele Române/România, unde-și și desfășurau activitatea profesională exploatând cunoștințele acumulate în Vest, acum se întâmplă exact pe dos. Școliți aici, dar nemulțumiți de condițiile de trai, românii iau calea Occidentului și, din păcate, mulți nu mai revin decât în vacanță.

Ispitele

Ispita unui trai mai bun nu este, fără îndoială, nouă. Doar că în prezentul oamenilor obișnuiți coruperea nu se mai face de la sat la oraș, de la orașul de provincie la capitală. Ispita nu ne mai devorează, astăzi, decât la nivel înalt continental (european). Românul este, astăzi, într-o extraordinar de mobilă fugă după ispite.

(Re)vine acasă – a se citi la periferie – tot mai rar, cu prilejul sărbătorilor, dar mereu mai italienizat, mai sicilizat, mai spaniolizat, mai germanizat, mai britanizat, mai americanizat etc. Aduce cu el (și) ceea ce (ne) servesc, aici, marile companii de publicitate occidentale: Valentine’s Day, Halloween, Thanksgiving Day, fără a avea prea mare habar de semnificațiile acestor zile festive.

Înainte fugeam la școală, acum fugim după pâine

Atenție, în vremea lui Kogălniceanu, Cuza sau Alecsandri studiau și-și plăteau școlile în Occident românii ale căror familii aveau putere financiară, românii care au făcut, până la urmă, reveniți acasă, România modernă și Unirea!

Acum, dincolo de sutele de medici și ingineri care trudesc în Franța, Germania, Anglia, SUA etc., dincolo de adolescenții arvuniți încă din liceu de marile universități ale lumii în galopul drain-brain, cei mai mulți români sunt înregimentați la munca de jos, fără forme legale, la cheremul sorților străini și ai hazardului.

Ispitele, astăzi, odată prizate, înseamnă (și) o uniformizare ce conferă individului un loc mai confortabil în turmă. Totul cu prețul unei mult mai ușoare manipulări.

Românii pulverizate

O răutate bolnăvicioasă, un vid de solidaritate ne pulverizează româniile din inimi, înstrăinându-ne.

Ce departe suntem de entuziasmul rândurilor notate de Ion Ghica într-o scrisoare trimisă prietenului Vasile Alecsandri: „Îți aduci aminte de prima noastră întâlnire, sunt acum vreo 45 de ani, la Paris, cam pe la anul 1835? Cinci sau șase munteni din Valahia, cum se zicea pe atunci, locuiam în rue St. Hyacinthe cu Niculae Cantacuzino-Pașcanu și cu Iancu Filipescu- Vulpache. Voi, alți atâția români moldoveni, între care și fostul domn Alecu Cuza, locuiați cu un profesor, anume Furnaraki, în rue Notre Dame des Champs. Într-o duminică, micile noastre cârduri se întâlniră pe Quai Voltaire și noi și voi mergeam spre Champs Elysées”.

„Ce revelațiune!”

Amintirea lui Ion Ghica se încheie emoționant: „Nu știu cum, nici în ce fel, dar ne-am pomenit deodată amestecați și braț la braț, un muntean c-un moldovean, vorbeam fiecare limbajul provinciei noastre și ne înțelegeam parc-am fi vorbit aceeași limbă. Ce revelațiune! Dintr-acel moment nu am mai fost nici munteni, nici moldoveni. Eram toți români!”.

Românii aceia, școliți la Paris, au făcut România. Noi ce vom face oare cu ea?

La mulți ani, România! La mulți ani români, rămași, întorși sau fugiți de acasă.