15 iunie 1889 - moartea unui poet! Decăderea și anonimatul „plecării” mareluiEminescu în Bucureștiul finalului de secol XIX.

Moartea unor personalități celebre în timpul vieții lor, dar cu anumite sinusoide pe traseul existenței ajunge mereu să fie un obiect de interes la decenii de la petrecerea acesteia. Și totuși. pe cât de mare este interesul istoric pentru dispariția unei valori a literaturii universale cum a fost Eminescu, poetul nepereche sau poetul național și universal, pe atât de puțin interesant a fost tragicul eveniment, atunci, pe 15 iunie 1889.

Iunie 1889 - Sanatoriul Dr. Șuțu, Strada Plantelor, Nr.9, București

Sanatoriul Dr.Șuțu din Strada Plantelor, București, de la numărul 9 se afla într-o zonă cochetă a Capitalei. Astăzi, nu este departe de Bulevardul Pake Protopopescu ori de Strada Mihăileanu, străzi cunoscute în mentalul politic și social al Cetății lui Bucur. Mihai Eminescu fusese internat acolo, după un calvar de cel puțin 6 ani, declanșat în vara lui 1883, timp în care Eminescu fusese internat la un ospiciu, apoi se tratase la Oberdobling lângă Viena, fusese îngrijit de sora sa la Botoșani, ajunsese și la Odessa, lucrase o vreme în Iași, după care revenise în București, unde a ajuns internat la 3 februarie 1889 în Spitalul Mărcuța, apoi în Sanatoriul Caritas al Doctorului Șuțu.

Opiniile contemporanilor despre ultimele zile din viața lui Eminescu sunt puține, uneori contradictorii, atât cu privire la factorul declanșator al bolii, dar și cu privire la cine era interesat ca Eminescu să „dispară” măcar din punct de vedere al activității din peisaj, dacă nu definitiv.  Nu voi intra în aceste amănunte. Mă interesează, pe cât posibil cum vor fi arătat ultimele ore din viața poetului nepereche și cum i s-a acordat ultima cinstire a trupului rămas fără sufletul plecat în altă dimensiune.

Mihai Eminescu era văzut ca fiind mereu îngândurat. Se spune că s-ar fi considerat o reîncarnare a domnitorului Matei Basarab. Susținea că averea sa formată din „giuvaeruri” era în capul lui, cap care îl durea îngrozitor. Se plimba prin curtea interioară, făcând planuri de administrare a moșiilor pe care își închipuia că le are. Alienarea sa mintală fusese pusă atât pe seama unei posibile infectări cu blenoragie (sifilis) cât și pe seama unui tratament cu mercur incorect administrat, tratament care se considera că ameliora sifilisul dar și atacurile de demență vecină cu senilitatea.

15 iunie 1889 - ora 04.30 dimineața, Strada Plantelor Nr. 9, București

S-a spus că Mihai Eminescu ar fi fost lovit în cap cu o piatră care a fost lansată cu o praștie. Inițial, durerea a fost suportabilă, în ziua de 13 iunie 1989, după amiaza. Durerile s-au intensificat pe parcursul zilei de 14 iunie 1889. În camera poetului, pereții ar fi fost acoperiți cu poezii scrise de Eminescu, alte gânduri ale sale. Poetul a devenit letargic în seara de 14 iunie, intrând în agonie. La ora 04.30 în dimineața, de 15 iunie 1889, Eminescu a decedat nu înainte de a fi cerut un pahar cu lapte. Nu se știe dacă l-a primit sau nu. În ultimele luni de viață, Mihai Eminescu a primit o pensie viageră de 100 lei, adoptată de către Guvernul României.

Autopsia făcută a arătat dezinteresul celor de la Sanatoriu față de Eminescu. S-a scris că pe certificatul lui de deces a fost și semnătura cu degetul pe cruce a unui analfabet. Creierul ar fi fost scos pe o farfurie la o fereastră. Unii au spus că a fost furat de un motan sau câine, alții spun că a fost uitat în soare iar putrefacția s-a accelerat, nemaiputând fi conservat în formol. Cei de la sanatoriu au avut grijă să acopere cu var, pereții camerei unde își petrecuse existența Eminescu în zilele lui iunie 1889.

Lacrimile lui Ion Creangă

Funeraliile poetului au fost destul de bine mediatizate. S-a scris că la Bellu, trupul lui va fi depus într-un mormânt aflat la umbra unui tei. Studenții Universității din București i-au purtat trupul, lumea bună a Capitalei a venit la el. Ion Creangă, aflat la Iași, a plâns câteva zile în șir având cartea de Poezii editată în 1885 de Titu Maiorescu, unicul volum publicat de Eminescu în viață, lângă el. În ultima zi a anului 1889, Ion Creangă va muri și el. În august 1883, cu mințile zdruncinate serios, se otrăvea și murea în chinuri la Văratec, unica și imposibila iubire a lui Eminescu, poeta Veronica Micle.