Din 1990 încoace, lumea românească nu prea ştie ce să le ceară intelectualilor să facă pentru ea şi, din această pricină, orice ar face sau nu ar face aceştia, lumea tot supărată pe ei este. Unii zic că intelectualii trebuie să se implice în treburile cetăţii, că de-aia au citit şi sînt deştepţi, că au o datorie faţă de ţară şi neam. Alţii, dimpotrivă, zic că e bine ca intelectualii să stea la locul lor, să citească, să scrie, să vorbească frumos şi, dacă e groasă, să se rezume la bombăneli.

Cînd ai intelectuali care se implică serios în politică, sînt cel mai adesea înjuraţi copios de tribună, de adversari şi de partenerii alături de care intră în arenă. Nu se poate găsi nici un exemplu în România post-comunistă de succes politic al cuiva care, înainte de a face politică, şi-a clădit o reputaţie intelectuală solidă. Şi, dacă privim spre România mai veche, cazurile Iorga, Goga ori Nae Ionescu mărturisesc şi ele acelaşi eşec. Putem merge şi mai departe: Maiorescu nu a fost deloc un învingător în politică, iar Caragiale încă şi mai puţin. Pentru România, biografia cuiva ca Havel constituie o excepţie foarte îndepărtată. Am auzit nenumărate injurii la adresa intelectualilor care au intrat în politică sau în guvernare. Am auzit, e drept, şi voci ridicate în apărarea lor. Ceva mai puţine şi, din păcate, neconvingătoare deşi pline de argumente logice, factuale, de bun simţ. Pentru poporul dezlănţuit, nu contează. Însă, s-a întrebat cineva, vreodată, ce simte un intelectual după ce s-a fript cu politica? Ce o fi în sufletul cuiva care lasă de-o parte ceea ce îi face cea mai mare plăcere în viaţă ca să intre în jocul dominat de Ponta, Băsescu, Antonescu, Voiculescu şi Blaga unde încearcă să facă ceea ce lumea aşteaptă de la el să facă şi nu trece mult pînă încasează primii scuipaţi în figură şi nu trece mult pînă să îşi dea seama că, de fapt, e singur şi e degeaba? Sau, mai profund, de ce se frig mereu intelectualii cînd încearcă să conducă cetatea? În afară de explicaţia simplă şi perversă cum că intelectualii nu au succes în politică din vina lor, pentru că nu sînt în stare să vorbească poporului, s-a gîndit cineva că există şi o altă explicaţie, mai profundă şi mai dureroasă, care aşează blamul direct pe umerii celor care îi vor pe intelectuali în arena politică doar că să-i poată înjura după aceea? Răspunsul este dificil şi complicat, admit, dar ne este la îndemînă. Softul poveştii de dragoste-ură dintre intelectuali şi politică a fost scris demult. Cu variaţii ce ţin de context, povestea este aceeaşi: ne-a spus-o Platon, în Scrisoarea a VII-a. Lectura acestei epistole este nu doar instructivă ca o fabulă şi informativă ca un hrisov vechi, ci luminează de-a dreptul întreaga temă. Cititorului român îi este accesibilă într-o veche dar foarte bună traducere a marelui clasicist ploieştean după naştere, dar clujean după carieră Ştefan Bezdechi (1886 - 1958), tipărită abia în 1996, la editura IRI. Platon a scris această scrisoare cînd trecuse bine de 70 de ani. Scrisoarea aceasta conţine povestea experienţei sale politice. Platon a dorit mult să fie un reformator politic, să-şi poată pune în act ideile şi convingerile politice. Ocazia i-a fost dată în 367 cînd, după moartea regelui Dionisos I al Siracuzei, colaboratorul său cel mai apropiat, Dion, fan şi elev sîrguincios al lui Platon, l-a chemat pe filozof la Siracuza pentru a-i fi aproape cu sfat şi educaţie tînărului succesor, Dionisos al II-lea. Platon ştia cît este de apreciat la Siracuza (vizitase oraşul cu ani înainte) şi a văzut imediat în această ofertă şansa de a îndeplini ceea ce credea şi anume că regele trebuie să fie filozof, în cazul în care cetatea nu putea fi condusă chiar de un filozof. Aşadar, a acceptat imediat. La Siracuza, Platon a fost primit foarte bine, cu onoruri formidabile. Doar că, ocupîndu-se cu politica, a intrat cu sau fără voia lui în încîlcelile ei cumplite şi totul s-a sfîrşit rău: Dion cade în dizgraţie ca urmare a unor uneltiri de palat, Dionisos al II-lea are umerii prea firavi pentru a înfăptui idealul platonician de care, de altfel, părea a fi fost convins la un moment dat, dar de care s-a lepădat, Platon este arestat şi dezordinea socială generată de voinţele antagonice ale diferitelor grupări politice pun stăpînire pe oraş. Scrisoarea a VII-a dă seamă despre aceste întîmplări şi cuprinde reflecţiile amare ale lui Platon pe marginea celor trăite de el. Şi încă Platon nu văzuse tot: discipolul său, Dion, va reuşi după un şir de războaie civile sîngeroase să devină rege al Siracuzei, dar nu pentru multă vreme, căci un alt discipol al lui Platon, Callippus, îl va asasina şi îi va lua tronul. Şi nici Callippus nu va sfîrşi bine. Ai zice că întreaga şcoală platonică, cît e ea de platonică, îşi pierde minţile cînd se apropie de tron. În orice caz, nu voi detalia aici mai mult, sperînd că stîrnesc, astfel, curiozitatea (re)citirii acestei epistole. S-ar putea spune că ce i s-a întîmplat lui Platon este doar povestea lui, o poveste fără relevanţă exemplară. Cum spune Ştefan Bezdechi, "Între temperamentul lui de artist prin graţia lui Dumnezeu şi năzuinţa lui de a ajunge un om politic era o discrepnţă totală, ceea ce a constituit tragedia vieţii sale. Nu era făcut pentru politică acest om cu sufletul rotund ca sfera pitagoreicilor, fără nici o asperitate, fără curajul riscurilor supreme şi fără energia intolerantă necesară celui ce vrea să cioplească în chip de statuie vie o naţiune sau un stat. Şi i-au trebuit multe înfrîngeri, multe deziluzii şi suferinţe, nu ca să se lase de preocpuarea pentru politică - aceasta i-ar fi fost cu neputinţă -, ci ca să renunţe la politica activă, adică la încercările de a înfăptui reformele preconizate de el. El se socotea om politic, precum Schopenhauer se socotea anatom şi Ingres violonist". Povestea lui Platon, însă, este uimitor de asemănătoare cu cele mai multe poveşti ale intelectualilor care încearcă să-şi impună convingerile în cetate. Şi tot în Scrisoarea a VII-a găsim şi concluzia: "Omul înţelept, cînd patria sa apelează la ajutorul său, este dator să-şi ridice glasul, dar numai dacă vorbele lui n-au să răsune în zadar şi nici el nu se expune primejdiei de a fi dat morţii". Cu precizarea că moartea înseamnă şi altceva decît luarea vieţii cuiva, subliniez că această concluzie este valabilă, cuvînt cu cuvînt, şi astăzi. Cei care îi cer intelectualului să se irosească şi să îşi rişte pielea, comit mare păcat! Zădărnicia şi riscul - iată condiţiile care, odată întrunite în sumă, exonerează pe intelectual de obligaţia de a răspunde chemării cetăţii. Cine sîntem noi să-l contrazicem pe Platon?