Există o liniște comună între două figuri care, la prima vedere, par despărțite de secole și de decoruri: ”Marele Inchizitor” și ceea ce, fără prea mult efort, am putea numi ”Marele Jupuitor”, politicianul neomarxist care nu mai are nevoie de sânge vărsat în piață pentru a-și afirma puterea, ci de un mecanism mult mai eficient, mai rece, mai invizibil, prin care își distruge și consumă propriul popor.

Marele Inchizitor din parabola lui Dostoievski nu este, în fond, un monstru în sensul banal al cuvântului, ci un administrator al slăbiciunii umane. El nu crede că omul poate suporta libertatea, și de aceea îi oferă, în schimb, o iluzorie siguranță. Adică liniștea unei ordini în care răspunderea dispare. Gestul lui nu este unul impulsiv, ci unul calculat, aproape paternal, în care cruzimea se ascunde sub masca grijii.

El nu distruge omul, ci îl eliberează de povara de a fi om, reducându-l la o ființă care acceptă să fie condusă în schimbul sărăciei. Marele Jupuitor nu mai are nevoie nici măcar de această justificare teologică sau morală; el operează într-o lume în care limbajul s-a golit de sens, iar promisiunile nu mai trebuie nici măcar crezute pentru a funcționa.

Dacă Inchizitorul îi oferă omului pâine pentru a-i lua libertatea, Jupuitorul îi ia pâinea însăși și îi oferă, în schimb, iluzia că o va primi mâine, într-un viitor mereu amânat, mereu recalibrat prin grafice, procente și discursuri sterile. El nu mai spune: „nu poți duce libertatea”, ci sugerează, cu o indiferență aproape tehnică, că libertatea există, dar că realitatea economică impune sacrificii temporare, inevitabile, necesare.