Fost partid de guvernământ, făcător și desfăcător de coaliții, cotat la alegerile parlamentare din 2008 cu circa 33%, la egalitate cu PSD, PDL a ajuns în 2014 să se declare mulțumit cu locul trei și cu 12% din voturi.
Democrat-liberalii sunt atât de satisfăcuți că au supraviețuit rupturii de Traian Băsescu și despinderii PMP, încât nu par să observe că a supraviețui nu e același lucru cu a câștiga. Cred că la PDL în acest moment cel mai mare motiv de satisfacție este că PMP, partidul rival, nu a obținut 10%. Încântați, democratliberalii au pierdut cu totul din vedere fondul problemei: că PDL și-a propus să obțină la alegerile europarlamentare 20% din voturi și poziția de al doilea partid din România și că le-a ratat pe ambele.
Când PDL obținea, după alegerile locale din 2012, un scor în jur de 24% - cu tot cu județele în care PDL a candidat în tot felul de alianțe bizare - Emil Boc a fost băgat într-o ședință de vreo șapte ore din care a ieșit cu demisia scrisă, vorba ceea, cu lacrimi de sânge. După ce a redus PDL la jumătate, în mai 2014, Blaga nu mai plânge nici măcar cu lacrimi de crocodil. E drept că nici demisia nu mai are cine să i-o ceară, toți cei care ar fi putut-o face luând, de mult, care de voie, care de nevoie, calea PMP. Să facem puțină matematică și să ne întristăm noi, dacă la PDL lumea se complace într-o mulțumire băltită. La alegerile locale din 2012, PDL a obținut, cu tot cu alianțele sub care alesese să se deghizeze, cam două milioane de voturi. A fost un eșec, și Boc a plătit pentru el. ARD, alianța în cadrul căreia PDL a candidat la parlamentare în 2012, a pierdut cam jumătate dintre acestea, obținând un total de 1,2 milioane de voturi. La aceste europarlamentare, însă, PDL se declară mulțumit cu 680.000 de voturi, deși rata de înjumătățire a partidului - și a ambițiilor sale - este îngrijorătoare.
Problema cu falsele victorii ca aceasta este că nu sunt de natură să ducă la clarificări și cu atât mai puțin la schimbări. De altfel, nici nu ar avea cine să le genereze. Învechiți în politică și blazați, indiferent de vârsta biologică, liderii actuali ai PDL au intrat în acea etapă numită osificare, în care nu evoluția îi interesează, ci conservarea propriului statut. De aceea, aruncarea în brațele PNL este soluția comodă găsită de liderii PDL, deși unii dintre ei au fost, pe vremuri, dați afară chiar din acest partid, e drept că pe vremea lui Tăriceanu, dar fără ca Antonescu să fi schițat un gest. Pentru că lipitura cu PNL îi scutește să mai găsească un lider credibil, îi scutește să-și regîndească relația deteriorată cu Traian Băsescu și îi scutește să-și croiască vreo strategie care să le asigure o identitate clară din punct de vedere politic, alta decât cea de fost partid al lui Băsescu.
Recomandările noastre
