Prima dată l-am întâlnit prin 1992, atunci când a izbucnit scandalul “Flota”. Avusese o conferință de presă pe tema recent apărutelor acuzații cum că vânduse întreaga flotă comercială a României și începuse să se apere. În stilul pe care l-a folosit în ultimii 22 de ani. Atacând și explicând. S-a enervat că l-am întrebat cum poate fi vândută o navă cât un bloc cu zece etaje doar cu un dolar și mi-a explicat. Mi-a ținut prima lecție de shipping și drept comercial naval în sediul PD din Modrogan. Cu răbdare.

De atunci, până la mijlocul anilor 90, din când în când, apărea în birourile “Evenimentului Zilei” seara târziu, când terminam de predat ziarul, să mai stăm de vorbă. Era ca acasă. Cred că Simona Ionescu, actualul redactor șef al EvZ, fosta mea colegă de birou își amintește cu siguranță acele vremuri. Sau Marcela Feraru, fosta mea colegă de teren. Sau Mirel Curea, omul alături de care am scris cele mai dure anchete politice. Lista poate continua cu Sorin Roșca Stănescu, Radu Tudor, Gică Voicu (da, deși pare surprinzător, toți am lucrat la Evenimentul Zilei!). Știți ce era uimitor la Traian Băsescu? Niciodată nu venea să-l vadă pe Ion Cristoiu, omul care conducea cel mai puternic ziar din România acelor vremuri (pentru cei mai tineri trebuie spus că Evenimentul Zilei vindea în acele vremuri peste 600.000 de exemplare), în fața căruia tremurau toți oamenii politici. Vroia să vorbească cu noi.

Am avut o relație care a avut suișuri și coborâșuri. Traian Băsescu nu este un om care să evite să spună exact ce-i trece prin cap într-un anumit moment. Uneori regretă, alteori nu. Dar niciodată nu l-am văzut dând răspunsuri politicoase, sau făcând conversație de salon. Mai curând tace.

Pot spune acum că, la începutul anilor 2000, a fost primul om politic cu care am lucrat în calitate de consultant politic. Din motive personale nu am putut continua, dar după 2004, când a devenit Președintele României, nu am simțit niciun moment vreo presiune din cauza faptului că făcusem parte din stafful de campanie al adversarului său politic. Și erau niște vremuri în care o simplă remarcă venită din partea sa putea declanșa un val de ură. Nu a făcut-o și de aceea îl cred sincer când spune că nu a dat niciodată vreo indicație unui procuror sau judecător.

Spre finalul anului 2008 ne-am reîntâlnit, atunci când Traian Băsescu mi-a cerut să fac parte din echipa sa de campanie. Am admirat modul în care a tratat perioada de despărțire. A fost direct, a pus toate întrebările pe care le avea în suflet, mi-a dat toate răspunsurile de care aveam nevoie și am plecat la drum. Un privilegiu pe care l-am onorat cât m-am priceput mai bine!

A fost un an lung și anevoios. Cu lovituri venite din toate părțile, cu situații imposibile, cu un mediu ostil. Poate că vă mai amintiți. Pentru noi, cei ce care eram în mijlocul evenimentelor, sunt momente scrijelite în memorie. Felix Tătaru, Sever Voinescu, Sebastian Lăzăroiu, ca să dau doar câteva nume din cei care erau în zona strategiei de campanie, sigur au imaginea deciziilor dificile pe care Traian Băsescu le-a luat. De aceea victoria sa din 2009 a avut aerul unui Miracol. Fără să exagerez nici un pic, aveam senzația renașterii Statului român. Noaptea alegerilor a avut un aer suprarealist. E imposibil de povestit, dar nu poate fi uitată. Am cunoscut oameni cu caractere puternice, hotărâți să fie de partea Statului.

Pot însă să vă spun despre o discuție pe care am avut-o cu Traian Băsescu în dimineața celui de-al doilea tur de scrutin din 2009. M-a sunat să vadă dacă știu ceva rezultate ale exit-pollurilor. I-am spus cum stă situația, l-am întrebat dacă nu crede că este cazul să vorbească cu un personaj important al acelui moment și a tăcut. Am repetat. Tăcea în continuare. Am insistat. Mi-a dat un răspuns care m-a făcut să râd în hohote. M-a întrebat de ce râd, i-am spus că în condițiile astea nu mai avem decât o singură variantă: să mergem înainte! Din aceea scurtă convorbire am înțeles că Traian Băsescu nu avea de gând să facă nici măcar un pas în lateral, darmite înapoi! Paradoxal, asta m-a făcut să privesc cu mult mai multă liniște ziua zbuciumată a turului doi din anul 2009. 

Poate că este greu să vă transmit toată încordarea și greutatea momentului, dar atunci am înțeles de ce a fost unul din cei mai buni comandanți ai flotei României.

Traian Băsescu știe să ia decizii. Care nu-i sunt favorabile, dar care sunt necesare într-un anumit moment. Și care-l fac să fie consecvent cu propria personalitate. L-am cunoscut ca fiind un om extrem de lucid, care judecă situația fără să-și facă iluzii. Trecut prin multe. Sau după cum îmi spunea, atunci când mai povestea despre viața de comandant de navă, sunt momente când ești singur cu Dumnezeu. În jur, marea este dezlănțuită, cerul e negru, iar viața oamenilor depinde de decizia ta. Pe care o iei rugându-te la Dumnezeu să fie de partea ta. Sunt convins că așa și-a condus și cele două mandate de Președinte.

Ceea ce am înțeles (mai ales) în ultimii 5 ani, este faptul că Traian Băsescu nu încearcă să fie un om perfect. Are slăbiciuni și nu încearcă să și le ascundă. Încercă să fie un bun român, să se gândească cum poate transmite oamenilor că merită să trăiască o viață mai bună, dar că pentru asta au de parcurs un drum lung. Muncește mult, știind că nu le poate cere celor din jurul lui să facă ceea ce el nu face. Se gândește ce poate face încât să mai înainteze un pas. Puteți fi siguri că de fiecare dată când iese la o conferință o face cu sinceritate. Puteți fi de acord sau nu cu el, dar gândiți-vă că aveți în față un om care crede cu tărie în ceea ce spune. Iar buna credință contează enorm în politica românească, marcată de traseism, trădare și minciună.

Nu vreau să înțeleagă cineva că am pretenția de a fi fost prieten cu Președintele României. M-am aflat în ultimii cinci ani în apropierea sa, am crezut în drumul pe care l-a trasat și încerc să transmit ceea ce am văzut și simțit. Nu de alta, dar Președintele României nu are prieteni. Nu poate avea! E un lux pe care nu și-l poate permite. Iar Traian Băsescu a înțeles acest lucru. De aceea se poate despărți de oameni cu care a împărțit și bune și rele, fără a face o tragedie din asta. A ales să ducă o viață la limită, nerefuzând nici o bătaie, indiferent de adversar. A spus de fiecare dată ceea ce a crezut că este adevărat, a recunoscut când a greșit, a lăcrimat în fața oamenilor, într-un cuvânt a refuzat să se ascundă. Nu a căutat vreun personaj istoric cu care să semene, pentru că a vrut să facă Istorie. Indiferent de ceea ce se afla la capătul drumului. Și nu cred că va uita momentele de umilință. S-a îndoit fără să se îndoaie.

Am stabilit că nu are prieteni, dar haideți să vorbim puțini și de dușmani. În privința acestui lucru de care s-a făcut atâta vorbire, pot spune că am înțeles un pic altfel lucrurile. Traian Băsescu nu a avut dușmani personali, ci Statul a avut de parcurs un traseu cu multe obstacole și capcane. Iar acei oameni care le ridicau, au preferat să se declare dușmanii Președintelui României, pentru a masca adevăratul conflict. Preferau să proclame bătălia cu un om politic, decât să accepte că sunt în opoziție față de Lege. Traian Băsescu a schimbat România. Oamenii au fost de partea sa, au fost împotriva sa, a împărțit societatea în băsiști și anti-băsiști, generând dezbateri aprinse și pasiuni, dar la finalul celor 10 ani nimeni nu poate contesta acest lucru. Nu știu ce va face în perioada următoare, dar în ultima zi a mandatului, Traian Băsescu merita aplauzele noastre.

Pentru că a știut că nu poate fi Președintele tuturor românilor, dar trebuie să fie Președintele României! Și a reușit!