O discuție neconvențională, pe treptele Ateneului Român, cu maestrul Mădălin Voicu. Am vorbit despre Festivalul „Enescu”, despre muzică, despre talentul nativ și „fără sfârșit” al poporului român.

Evenimentul zilei: Ce înseamnă Festivalul Internațional „George Enescu” pentru România? Mădălin Voicu: Este etalonul său, să spunem, şapoul multor evenimente artistice cumulate şi, ajungând şi în festival, ele sunt nu numai elitele muzicii nu numai româneşti ci şi ale soliştilor, dirijorilor şi ansamblurilor internaționale. Festivalul „Enescu” a ajuns, în ultimii 15 ani, printre elitele festivalurilor din Europa. El reprezintă, de fapt, dovada că România are capacitatea şi dorința să ridice ştacheta atât de sus, încât, prin cultură, prin muzică, prin artă, să devină un exemplu artistic, ceea ce arată că seminția noastră şi posibilitățile noastre sunt fără de sfârşit.

-Dar pentru dumneavoastră ce reprezintă? - Familia noastră şi tatăl meu au participat la toate festivalurile până în 1995. Tatăl meu a fost, nu numai în festival, în general, unul dintre purtătorii de drapel ai artei româneşti, în țară şi în străinătate. Am avut privilegiul ca, în 1995, să fiu şi director artistic al festivalului. Eu simt că Festivalul „Enescu” va creşte. Aşa cum a crescut în ultimii 10 - 12 ani, el va putea ajunge pe podium, să spunem între primele trei festivaluri din Europa, care au avut mult mai multă istorie decât am avut noi cu „Enescu”. Enescu a murit în 1955, iar la sfârşitul anilor 50, începutul anilor 60 toate festivalurile au mers într-o direcție cu săgeata în sus. Marii artişti, marii dirijori, marii solişti, marile ansambluri au venit şi au onorat invitațiile, tocmai pentru că România a fost şi este un ferment pozitiv pentru cultura europeană şi internațională.

-Vă amintiți când ați fost prima dată la festival? -Nu-mi aduc aminte la care dintre ele, dar, oricum, aveam undeva în jur de 9-10 ani. (...) Poporul ăsta a crescut într-o dorință şi într-un apetit pentru artă, pentru lucrurile bine făcute şi pentru o formă cât mai aproape de exprimarea firească a lucrurilor. Sigur că au fost momente destul de grele, pentru că, la începuturile festivalului, nu erau bani, cei care conduceau țara pe vremea aceea, parte dintre ei nu înțelegea ce înseamnă cultură, ce înseamnă artă, ce înseamnă muzică. Nu e departe nici astăzi de această situație, uşor critică.

-Ați pierdut vreo ediție? -Cred că am pierdut o ediție în perioada în care am fost plecat în Turcia, ca profesor la Conservatorul din Izmir, undeva, la începutul anilor 90.

-Ce ați făcut pentru festival? -Orice, oricând, tot aproape. În afară de implicarea mea ca artist, după aceea ca director artistic în 1995, eram consilier pe vremea aceea la Ministerul Culturii. Tot timpul am avut de sprijinit, indiferent dacă faptic sau doar prin prezența mea sau prin intervenţii, sau cum facem acum, prin interviuri, am îmbrăţişat toate fesrivalurile din România, indiferent că era vorba de festivalul de muzică, de teatru, de forme în care românii se pot manifesta liber. Festivaluri şi naționale, nu numai internaționale. Eu chiar simt că e nevoie, pentru că România, prin artă şi prin cultură poate face mult mai mult decât prin industrie şi agricultură. Ăsta este, evident, un potențial, pentru că, dacă diriguitorii noştri s-ar implica mai mult pentru sprijinirea, încurajarea şi promovarea culturii româneşti, în țară şi în străinătate, România ar reuşi să aibă o altă față decât cea pe care o avem, cum că facem dezordine în loc de ordine, în țară şi în străinătate.

-Din statistici reiese că vin la festival din ce în ce mai mulți străini... -Este o conlucrare. Pentru că, extinzându-se plaja şi promovarea festivalului din doi în doi ani, ca şi la concurs, pentru că la anul avem concurs, se intercalează, s-a creat un gen de... nu neapărat reclamă, dar s-au difuzat şi s-au împământenit formele nu numai de turism, dar şi de interes pentru publicul european în mod special. Pentru că noi suntem de multe ori invitați la festivaluri, cum sunt cele de la Salzburg, Bayreuth, de la Monte Carlo, avem multe invitații pe care le onorăm şi asta ne impune şi un fel de colaborare şi conclucrare ca noi, la rândul nostru, să aducem din străinătate oameni care sunt interesați, care sunt crescuți în spiritul acesta, de cultură, artă.

-Pe 12 septembrie aveți spectacolul, la Ateneul Român, cu Orchestra de Cameră „București”- Ion Voicu. Dirijați un Cavaler al Artelor, Pierre Amoyal. -Avem doi solişti care, împreună, interpretează un concert care în România nu s-a mai cântat. Se cheamă Concert pentru două viori - concertone, de Mozart. De fapt, concertul este un festival Mozart, cu divertisment, concert pentru două viori şi Simfonia 40. Ştefan Tarara şi Pierre Amoyal sunt două personaje devenite personalități. Pentru că Tarara a câştigat anul trecut concursul de vioară şi Amoyal a fost preşedintele juriului. I-am readus, pentru că aşa se întâmplă. Cei care câştigă şi cei care reuşesc să convingă sunt invitați periodic, la festival, să cânte. Şi asta înseamnă că este şi o recunoaştere a valorii lor. Sunt onorat că pot cânta cu ei, mai ales că sunt două sărbători, cum spuneam, 45 de ani de la înființarea Orchestrei şi 50 de ani de scenă pentru mine, iar ei au fost bucuroşi să participe la acest eveniment, lucru care mă onorează. Cu atât mai mult cu cât Ateneul Român a fost un fel de leagăn al copilăriei, adolescenței, maturității mele. Aici am învățat ce înseamnă muzică, scenă, cultură, artă. Tatăl meu a fost director timp de 12 ani în acest superb leagăn, lăcaş de cultură.

-Ce v-a impresionat la festivalul de anul acesta? - Cred că ceea ce se întâmplă anul acesta la festival este spuma, frumusețea totală a ceea ce se poate numi interpretare, muzică, şi ca ansambluri şi ca solişti. Gândiți-vă că într- un festival vine Filarmonica din Berlin, Orchestra Simfonică din Londra, Filarmonica din Viena, din San Franscisco... Sunt lucruri pe care nu ai cum să le cuprinzi pe toate în trei săptămâni şi uite că s-a putut! A meritat investiția.

- Spuneați că festivalul a evoluat, dar publicul? -Să ştiți că publicul e ca telespectatorul sau ca auditoriul. Dacă îi dai, înțelege, îi place şi, sigur, cresc şi pretențiile. Dacă îi dai numai mizerii, sânge pe pereți, crime şi lucruri care nu țin de ceea ce se numeşte uman sau umanitate, atunci apetitul lui creşte pentru lucruri urâte. Cum să nu?! Publicul a aplaudat ieri ( joi seară - n.r.), în picioare, aproape 20 de minute, Orchestra Filarmonică din Berlin. Vă dați seama că nu putea nimeni să-i oblige sau să-i constrângă. Concertul a fost enervant de bun sau de perfect, dacă nu e un pleonasm ceea ce spun. Este foarte important să-i dai omului lucru de calitate. Pentru că, dacă el se obişnuieşte cu lucrurile îndoielnice, nu va înțelege în timp ce înseamnă, de fapt, calitate, sau lucru făcut la superlativ.

Festivalul educă prin evenimentele din afara sălilor de concerte

-Faptul că a coborât foarte mult în stradă festivalul, că le oferă și celor fără posibilități spectacole, expoziții, teatru. Cum vedeți această dimensiune mai nouă, din ce în ce mai importantă a festivalului? - Sunt festivaluri importante în lume şi în special în America, unde promovarea outdoor e făcută nu pentru că n-ar fi fost locuri sau bilete sau bani pentru a intra la spectacole, ci pentru că în felul acesta educi, încerci să conştientizezi oamenii. Chiar uitându-se cinci minute, până să-şi dea seama ce se întâmplă acolo, dar le creşti dorinţa, măcar curiozitatea de a sta să vadă lucruri care, până atunci, nu le-au văzut sau nu s-au întâlnit cu ele. E o chestie bună. Tot din ceea ce înseamnă prezentarea unor forme de educaţie, de maturizare, de prezentare a altceva decât vezi cotidian sunt lucruri constructive. Îţi excită curiozitatea şi asta e un lucru bun. Poate zici, pentru un an, doi, trei „Uite, am mai văzut asta! La Festivalul Enescu” sau „am mai văzut scene de felul acesta la nu ştiu ce eveniment”. Sigur că, în momentul în care ai pretenţii şi de la tine şi de la actul artistic în sine, te îmbraci frumos şi vii la concert. Sunt unii care nu au nici posibilitatea şi, probabil, că nu sunt ahtiaţi după ştaiful pe care îl impune un concert important.

„Enescu a venit la primul concert al tatei, la Ateneu”

- Tatăl dumneavoastră l-a cunoscut pe George Enescu. I-a fost chiar elev. Ce vă povestea despre el? -Da. I-a fost elev. Mi-aduc aminte că tata povestea cum s-a dus la una dintre lecţiile la care a fost chemat să cânte şi tata a uitat acasă notele de pian, de acompaniament. El, normal, venise cu vioara şi cu notele lui, dar uitase să aducă notele de acompaniament, ca să-l poată acompania Enescu, aşa cum făcea de obicei cu elevii săi. Şi Enescu i-a ziz „Ioane nu-ţi face probleme, că te acompaniez pe dinafară!” Şi asta l-a impresionat foarte tare pe tata. Pentru că el, cântând nişte piese grele, Sonate de Bach, de Beethoven şi aşa mai departe, practic trebuia şi pianistul să aibă notele în faţă, ca să-l poată acompania.

Înseamnă că Enescu ştia, şi putea şi a reuşit atât de multe lucruri în cariera sa, încât nu mai era nevoie de note. Asta a fost una din întâmplări. Îmi aduc aminte de tata spunând cum a venit Enescu pe furiş la primul lui concert, primul concert al tatei la Ateneu. Tata l-a văzut în fundul sălii, în picioare, lângă scări, cu pălăria în mână, aplaudând cu mare bucurie şi emoţie. Sunt lucruri pe care, sigur, nu numai că ni le amintim, dar ele sunt consemnate, pentru că tata a avut privilegiul să aibă profesori extraordinari. În culmea gloriei, tata a continuat să studieze, a fost la conservatorul din Moscova unde a studiat cu David Oistrach, cu Yapolski, deci oameni care erau recunoscuţi pe plan mondial, şi asta i-a folosit foarte mult.

Regretatul violonist Ion Voicu fiul său, micuțul Mădălin