Unora le este suficient să spună despre Mircea M. Ionescu că a fost taximetrist de noapte la New York între 1987 şi 1993, avându-i pasageri, printre alții, pe celebrii Anthony Quinn, Greta Garbo, Ridick Bowe și fata lui Fidel Castro. Alţii ar putea să vorbească despre el zi şi noapte, pentru că pe lângă faptul că este filozof, cu patalama, este şi ziarist, dramaturg și globetrotter-prin pasiune, are peste 25 de cărţi publicate, 26 de premiere în teatru, este membru al Uniunii Scriitorilor din România, al Asociației Internaționale a Presei Sportive, al Asociației Comentatorilor și Cronicarilor Sportivi Americani, Foreign Press Association - New York, sau în biroul Secției de Dramaturgie a Asociației Scriitorilor București.

S-a născut în Bucureşti, a crescut în Bucureşti şi, probabil, va muri în Bucureşti, aşa spune de cele mai multe ori dramaturgul Mircea M. Ionescu despre sine. A copilărit în Piaţa Chibrit, acolo unde străzile cântau „Rapid, cadână zvăpăiată", la 100 de metri de linia de tren care ducea spre Constanţa, aşa că iubirea pentru Rapid a venit pe nesimţite şi pentru totdeauna. Este adevărat că nu mai există nicio echipă de fotbal la nivelul celor din copilăria, adolescenţa şi maturitatea sa, sportul-rege devenind între timp o simplă afacere condusă de oameni cu bani, pentru bani. A ajuns, prin anii 80, în Italia, în tabăra de imigranţi de la Latina, în fapt, un soi de lagăr şi acolo a cunoscut umilinţa în toate formele ei. Apoi a ales America. Şi a fost într-adevăr şofer de taxi în Bronx. A fost ameninţat cu pistolul, i s-a pus cuţitul la gât, a primit înjurături în toate limbile pământului, dar l-a dus şi pe Anthony Quinn. Drumul a fost foarte scurt, două-trei minute, dar a primit 50 de dolari pentru o cursă de 2,75. Greta Garbo însă n-a scos un cuvânt tot drumul şi i-a dat fix atât cât a costat cursa. Cum fac parte din a doua categorie a celor care ştiu cine este şi ce face Mircea M. Ionescu, am considerat că este omul potrivit care să răspundă întrebărilor campaniei „Cultura, încotro?” demarată acum două luni în Evenimentul Zilei.

- Cum aţi defini cultura, domnule Mircea M. Ionescu?

- Cultura este forma supremă de existență a Omului. Respirația noastră sufletească ce definește bogăția spirituală a omenirii, fără de care am fi simpli roboți sau pietre necuvântătoare, fără lumina soarelui. Cultura mai înseamnă, cred, ultima șansă de salvare a Omului într-o lume tot mai cotropită de tehnică și violență.

- Barometrul de Consum Cultural, lansat de curând pe piaţă de către Ministerul Culturii, dezvăluie faptul că 63,2 % dintre români nu merg deloc la teatru, 79, 2 % nu ştiu cum arată o bibliotecă, 31,3 % nu se plimbă prin parcuri. În aceste condiţii, mai putem vorbi despre cultură în România?

- Rezultatele amintite sunt cutremurătoare! Am parcurs aceste cifre blestemate de două-trei ori, parcă fără să pot crede într-un asemenea Infern contemporan. Din păcate, un semn că, în secolul XXI, se mai trăiește, încă, precum în epoca de piatră! Sigur, totul pleacă de la sărăcia materială. De la această galopantă criză financiară. Unica salvare, dacă nu cumva ultima utopie, rămâne să nu acceptăm și criza morală. Nu zic că ea nu răsare-n întuneric, însă refuz să accept un asemenea neant...

- Este până la urmă românul dornic de cultură?

- De patru ani și jumătate conduc Teatrul „Tudor Vianu” din Giurgiu, într-unul dintre cele mai sărace județe ale României de tranziție nesfârșită (dacă nu, cumva, chiar cel mai sărac material!). Pauperitatea oamenilor rămași pe drumuri, căci industria a fost pusă la pământ, iresponsabil, șomajul ajuns la 7% se simt în numărul redus de spectatori în sălile de teatru, fie și la spectacole cu suficiente capete de afiș, actori de renume din București. Și totuși… În fiecare toamnă, la Giurgiu, se ține Festivalul Teatrelor Dunărene. Unde, în ultimii trei ani, am stabilit ca intrarea să fie liberă. În acele cinci zile de Festival, cele trei săli devin prea mici, e buluc de lume la teatru, chiar și la trupe străine, care prezintă spectacole cu subtitrare în limba română, atâta lume de trebuie să rugăm jandarmii să asigure ordinea. Dovadă clară că, în România, Cultura nu a murit! Și nu va muri vreodată! Are nobile tradiții și încă sublimi visători… 

- Elemente ale culturii fără de care n-aţi fi fost ce sunteţi?

- De la Biblie, orice carte citită, orice spectacol de teatru, orice concert, expoziție, orice concurs sportiv de ținută m-au format ca om, mai mult decât cei cinci ani ai facultății de filosofie. De la vârsta de 6 ani și jumătate, părinții m-au dus, duminica, la matineul de la Teatrul Giulești (azi, Odeon), după care luam masa la o terasă peste drum de teatru, cu lăutari la ureche, alintându-ne sufletele în surdină. Apoi mama pleca acasă, traversând Podul Grant, iar eu cu tata urcam în tribunele stadionului Giulești. Acolo, de mic, am descoperit fascinația Thaliei și a Sportului Rege. Elemente certe de cultură fără care „lumea-ntreagă n-ar mai fi o scenă”, parafrazându-l pe marele Will. Nu cred că se fuge de sensibilitate, cred că realitatea a devenit mai puțin sensibilă. Aici a adus-o progresul tehnic al omenirii… Dar, încă mai suntem suflete candrii și trestii gânditoare…

- Cultura autohtonă, încotro?

- Nu știu unde va ajunge, dar oricând va fi cu un cap peste viitorul societății românești! Vrem, nu vrem, cultura este și ea oglinda societății în care există... Noroc că mai sunt și „frumoși nebuni ai marilor orașe”, vorba minunatului Fănuș Neagu, semeni care mai au și lacrimi pentru un Vers, o replică, o culoare-răsărit sau apus de soare… Și mai găsesc nopți albe pentru a gândi o evadare din Iadul actual, tot mai anti-cultural, împotriva căruia se ridică și acest minunat colț de ziar opus distrugătoarelor can-can și rating, încă la prăfuită modă.