În România europeană a mileniului III există zeci de mii de localități fără electricitate. Există și multe sate fără căi de acces. Ionelești, din Bulzeștii de Sus, are curent din 2006, dar niciun drum. Și se stinge încet, de la an la an.

Din moment ce localitatea există de sute de ani, s-ar putea spune că puținii oameni care mai trăiesc aici s-au obişnuit cu situația. Dimpotrivă. S-au săturat. Mai ales să li se promită că vor intra şi ei în rând cu lumea. Dar nu pleacă din satul fără drum. Spun că sunt „aproape fericiți”. Ar fi de-a dreptul fericiți dacă n-ar mai fi nevoiți să-şi urce în spinare, până sus, într-un vârf de munte, absolut toate lucrurile de care au nevoie în gospodărie, de la saci cu făină, până la saci cu nisip, ori alte materiale de construcții.

În Ionelești e imposibil de ajuns fără ajutorul vreunui localnic. Undeva la jumătatea distanței dintre satele Bulzeștii de Jos și Bulzeștii de Sus, trebuie să treci un pod peste un râu, apoi să te uiți bine după ceea ce seamănă a fi o cărare ce intră în pădure. E mai mereu acoperită de un strat gros de frunze. Dacă sunt şi ude, ți-e foarte greu să urci, mai ales că panta e sălbatică. Din Valea Bulzeştilor ai de urcat un kilometru şi jumătate. Abia te poți căra singur în sus, fără bagaj, aşa că nu-ți vine să crezi când, pe cărare, găseşti trei saci cu nisip. Unul singur are vreo 40 – 50 de kilograme. E adus „cu cârca” aşa cum zic localnicii, de jos, din vale. Încă un sfert din drum şi alți doi saci aşteaptă să mai fie urcați un pic, tot în spate, spre cătunul fără drum. Or să stea pe versantul împădurit până când proprietarul va găsi putere și timp să-i ducă până-n bătătura casei.

Cinci suflete, patru case

Doi bătrâni singuri, un tânăr de 29 de ani, şi el singur, doi soți şi o fetiță de 6 ani. Aceştia sunt locuitorii cătunului Ioneleşti. Locul ar fi putut să se transforme într-un sat în toată regula, în ultimele decenii, dar, de un secol şi mai bine nu s-a găsit nimeni care să taie un drum în coasta muntelui pe care e aşezat. Populația-record a cătunului a fost de vreo 30 de persoane, cu o jumătate de veac în urmă. Curentul electric a ajuns aici abia în 2006. Drumul încă mai aşteaptă. Între timp, doar patru case au rămas locuite. Vreo trei încă se mai țin drepte, dar sunt pustii. În rest, ruine înghițite de vegetație, păşuni reîmpădurite de natură, câteva văcuțe, un cal şi doi câini. Atât.

Prima casă ce iese-n calea aşa-zisei cărări este a lui Gherasim Ionel. Are 73 de ani şi e circumspect la vederea străinilor. Apoi, cu fiecare vorbă, cu fiecare răspuns, pe chip i se instalează zâmbetul omului care n-a mai apucat de multă vreme să mai povestească. „Iaca, perd vremea p-acia. Acuma cosăsc nește buruieni, să nu să facă mai mari”, spune bătrânul. E singur într-o gospodărie cu două case, două grajduri şi un coteț de găini. „O murit tata, când eram io mic. Aveam numa’ 9 ani. Am rămas io cu mama șî cu buna, să grijăsc de ele. Or murit șî ele. N-am vrut să mă duc ginere, jos, în Bulzăști, că io nu suport să fiu slugă.” Râde când îl întrebi cum de rezistă într-un sat care nu are drum: „Cum? Păi uite-aşe. Un acoperiş deasupra capului, o văcuță, un cățăl (Răduț – singurul său companion – n.r.) şi din când în când câte- un mistreț care vine tomna să-mi mânce merele, aci, mai dinjos de casă.”

Visul american din Ionelești

În stânga, peste un alt pârâiaş e un grup de trei case. Lângă una e veselie mare. O mogâldeață se ceartă cu un cățeluş care nu o lasă să-şi aleagă de pe jos, de prin iarbă, cele mai arătoase pere. E tot după mânuțele ei. Fetița se numește Ana-Maria Dan, are șase ani și este singurul copil din cătun. De anul ăsta merge la şcoală, iar mama ei e de-a dreptul îngrozită: „Nu ştiu ce-o să facem la iarnă. Nici vorbă s-o las singură. O să merg eu cu ea până jos, în vale. O să merg şi la dus, şi la-ntors. Da’ nu știu ce-o să facem noi la iarnă, c-o să fie neaua pân la brâu!”, spune Rodica Dan, de 41 de ani.

„Greu mi-a fost şi mie când am fost mică. Apoi am mai crescut şi nu mi se părea aşa de greu. Acum am un copil şi un soț. Ne e însă tare greu fără drum. Numai noi știm cum ne-am chinuit, cu un car tras de boi, să ne aducem sus un frigider, vai Doamne...”

Gospodăria familiei Dan este singura conectată la rețeaua electrică. În 2006, când a ajuns „minunea” electricității şi aici, majoritatea localnicilor erau prea bătrâni şi prea săraci ca să-şi mai dorească bec, frigider, maşină de spălat şi televizor. Cristian Dan însă a urcat în satul fără drum, de jos, unde era obişnuit cu „modernismele”. Are patru antene de satelit, din merg două. Are și o cameră video pe care se căznește să o repare. Vrea să-și ia și laptop.

Cristian Dan are multe cuvinte de ocară pentru toți cei care îndrăznesc să-i mai promită că va avea vreodată drum spre cătunul în care locuieşte, munceşte şi din care plăteşte taxe şi impozite, fără să fie însă angajat pe undeva. „Când îi vorba de plătit nu te iartă nime’. Când îi vorba de făcut ceva, ori te mint tăț’ în față, ori îț’ zâc că n-au bani”, spune încruntat bărbatul. „Of Doamne! Da di ce n-o fi şî la noi ca-n America: dacă tu, primarule, nu-mi faci drum pân’ la poarta casei, io nu-ț’ plătesc impozit!”