Dacă o fotografie poate să spună singură 1.000 de cuvinte, atunci o s-o las pe ea să vorbească. Vă anunţ doar că e de frontul din 1917, de la Varniţa, între Mărăşeşti şi Oituz.
Luna martie era atunci când pelicula îl surprinde pe soldatul român, unul dintre pălmaşii înregimentaţi, citind ziarul. Alături de el, alţi camarazi îşi odihnesc oasele muncite în instrucţia de dimineaţă. „De ce te miri, domnule?” Vă mai zic să că am descoperit această imagine, ca şi alte surate de-ale ei, de care voi vorbi după aceea, în colecţia Muzeului Naţional Militar „Regele Ferdinand I”. Acum dau cuvântul primei poze. „Dar de ce te miri, domnule, că ştiu să citesc?!”, îmi atrage atenţia sergentul Proca. Mă mir, îi zic, pentru că prea adesea despre ţăranii, în special, care au participat în Primul Război Mondial în Armia romanească, s-a spus că sunt analfabeţi. „Cum să fim analfabeţi?! Când domnul Haret, ministru al Instrucţiunii, a trimis învăţători în toate satele, să ne lumineze necunoaşterea cu alfabetul”. Vremea alfabetizării Da, ştiu, Spiru Haret, marele reformator al şcolii româneşti, a schimbat din temelii satele noastre, în special. Apare fenomenul dascălilor care fac muncă voluntară şi organizează cursuri de alfabetizare pentru adulţi, cercuri culturale, şezători şi biblioteci populare. Apăruseră zorii şi pentru talpa neamului. „Păi vedeţi că ştiţi?!”, parcă mi-ar reproşa interlocutorul meu. În timp ce soldaţii din jurul lui surâd pe sub mustăţi. Prejudecăţi „Şi ce se mai spune despre noi, ţăranii din , 917, la un secol după ce noi am murit?”, grea şi directă întrebare îmi adresează pe nepusă masă soldatul Simion. Că n-aveaţi de niciunele, nici în tranşee, nici în spatele frontului. Şi că Armata Română era foarte slab dotată. Nu mă refer neapărat la armament, ci în special la necesarul de zi cu zi al oamenilor. Stomatologul „Aşa deci?!”, sare cât colo plutonierul cu termen redus Eremi
Recomandările noastre
