În ultima vreme se reiau, se reinterpretează bucăţi muzicale compuse într-o epocă anterioară în spiritul epocii noi, de azi. Acest curent nou înfiripat a dat şansa unui festival precum cel de Muzică Veche să ajunga la ediţia a şaptea şi interesul publicului pentru el să atingă cote la care nu s-au aşteptat nici organizatorii. Gusturile se cultivă, iar faptul că oamenii sunt din ce în ce mai interesaţi de acest gen muzical nu poate decât să bucure. Festivalul ne-a prilejuit întâlnirea cu Raluca Enea, director artistic al acestuia şi una dintre puţinele interprete din România la clavecin. Efervescenţa lumii politice a îndemnat publicul să găsească noi supape prin care să respire, căci nimic nu poate ridica sufletul în înaltul din care a venit mai frumos şi profund ca muzica.

- În calitate de director artistic al Festivalul de Muzică Veche organizat anual în Bucureşti, cum aţi descrie publicul care iubeşte acest gen de muzică?

- Aș porni în primul rând de la faptul că publicul prezent în sălile noastre de concert nu este în majoritate publicul prezent în sălile de concert al instituțiilor consacrate gen Ateneu, Radio, Operă. Este un public tânăr, prezent la concertele de muzică cultă mai non-convenționale (cum ar fi jazz-ul), la vernisajele de artă contemporană, la spectacolele de teatru. Sunt fețe pe care le știu de ani întregi sau oameni noi, sunt copii pe care îi știu de când erau mici și acum sunt tineri (asta mi se pare chiar foarte drăguț) sau oameni cărora le-am împărțit pliante la „Festivalul Enescu”, îmbrăcată în rochii de epocă, au venit apoi din curiozitate la primele noastre concerte și de atunci vin an de an! Și ce mi se pare foarte frumos – sunt foarte mulți străini pe care îi văd atât la festival, cât la și alte concerte ale mele, oameni care își cumpără bilet la concertele de muzică veche, pentru că așa au trăit de când se știu.

- De ce aţi optat pentru clavecin şi nu pentru pian?

- Asta chiar e o poveste destul de amuzantă la început. Cam de la vârsta fiicei mele (3 ani) am început să le spun alor mei că eu vreau să cânt la pian. Asta era ceva foarte ciudat, pentru că la noi în familie nu există niciun muzician. La început nu mi-au dat atenție, dar eu insistam. Până la urmă m-au luat în serios și pe la 4 ani m-au dat la Școala Populară de Arte la o doamnă foarte drăguță. Doamna le-a zis că am talent și răbdare și să mă dea la Școala de Muzică. La început nu prea au vrut, dar dacă au văzut că n-au de ales, nici cu Doamna, nici cu mine, m-au dat la școală. Prin clasa a doua, când și-au dat seama că mă luam destul de mult în serios cu pianul meu, au vrut să-mi cumpere pianină. Și – exact aici e faza cea mai amuzantă! – am mers la cineva acasă să vedem o pianină care era de vânzare. Am cântat eu ceva și imediat mama a decretat că plecăm. Ea e destul de hotărâtă din fire. Și pe scara blocului unde se afla apartamentul respectiv a zis: „Dragă, dar ce porcărie de pianină! Suna ca un clavecin!!!! Hai în altă parte!”. Firește că în capul meu clavecinul se asociase cu ceva cu sunet urât. Până la urmă mi-au luat o pianină din altă parte și am trecut peste moment. Peste vreo doi ani, profesoara mea de pian de la Școala de Muzică îmi zice la oră: „Eu nu știu ce să mă mai fac cu tine! Tu nu mai crești deloc și nici nu-ți mai cresc mâinile! N-o să poți cânta la pian. Cred că cel mai bine ar fi să cânți la clavecin!”. Asta era chiar culmea! De la mama știam că acest „clavecin” era ceva cu un sunet urât, iar doamna asta care mai e și profesoară de pian mă îndrumă să aleg acest instrument. Până la urmă nu cred că foarte mulți copii au habar de la o vârstă atât de fragedă de ceea ce vor face ei în viață. Eu însă am terminat liceul de muzică fascinată de înregistrările cu lucrări (în special orchestrale) de muzică veche, unde clavecinul era abia perceptibil, mai mult ca efect și mai puțin ca linie melodică. Neavând posibilitatea de a avea contact propriu-zis cu un instrument de acest tip, am dat examen la pian, iar apoi, ajunsă la București, am descoperit-o prin intermediul profesoarei mele de pian, doamna Carmen Athanasiu, pe profesoara mea de clavecin, doamna Ogneanca Lefterescu. Dânsa înființase clasa de clavecin din anul 1993 și, deși am mers la dânsa cu foarte puțin timp înainte de admitere, a fost foarte fericită să mă aibă la clasă, așa că m-au acceptat.

Și doamna și domnul Lefterescu (fost rector al Universității Naționale de Muzică București și profesorul meu de muzică de cameră) sunt niște oameni aflați tot timpul la dispoziția studentului, în sensul cel mai bun al expresiei, adevărați profesori care întotdeauna au fost doritori de a te învăța lucruri noi și de a te determina să le consolidezi în permanență. Mi s-a părut că au avut întotdeauna o filosofie a lor de viață și de predare, iar de atunci eu am simțit că pot să mă dezvolt și să învăț liber să fiu artist interpret. Asta se învață în mulți ani. Ne chiar floare la ureche. Iar dacă la vârsta studenției nu ai un profesor care să te motiveze, să-ți dea libertatea să cânți și să te învețe „să stai” pe scenă, atunci ai eşecuri, uneori chiar tragice. Deci și eu și ceilalți colegi ai mei am fost binecuvântați de Dumnezeu cu doamna și domnul Lefterescu.

Începând din 1999 am fost cooptată în diverse ansambluri vocal-instrumentale cu care aveam recitaluri în București sau în țară și de două ori pe săptămână și de atunci nu am mai cântat la pian decât pentru licența din 2000 și atât. Și de câte ori sunt solicitată să predau pian, îi invit cu drag pe copii să studieze clavecin. Eu nu mai știu să cânt la pian. Chiar așa e!

- Este sinonim clavecinul cu fastul curţilor regale de altădată şi cu muzica veche?

- Da. Asta îmi amintește de o întâmplare foarte drăguță pe care ne-o zicea domnul Lefterescu la ore: „Dragă, să vedeți ce chestie, pe vremea lui Ludovic, claveciniștii erau «nobles hommes», iar suflătorii erau «joueurs d'instruments», așa că voi, claveciniștii, trebuie să fiți mândri pentru că sunteți nobili”. Într-adevăr, mie îmi place să zic „clavecinul – instrumentul nobililor”. Și mă gândesc acum la picturile acelea de secol XVIII, cu rochii pompoase, fotolii cu linii curbe, săli impunătoare și clavecine atât de împodobite, că parcă ți-e frică să le atingi, să nu li se strice „dantelele”. Clavecinele și instrumentele din acea epocă, în general, erau minuțios ornamentate, la fel era și muzica, și vestimentația, și arta plastică și arhitectura sau celelalte arte, iar această ornamentare cerea un anumit nivel de educație și știință a bunului gust și rafinamentului. Copiii nobililor aveau profesori de muzică renumiți și ajungeau la un nivel extrem de bun de performanță. Cu toții ne amintim de filmele de epocă ce prezintă baluri fastuoase și serate unde clavecinul era regele serii, iar clavecinistul era, în aproape toate cazurile, conducătorul orchestrei regale. Și acum răspund și la cea de a doua parte a întrebării: sigur, clavecinul este sinonim cu muzica veche, în special în Barocul târziu. Pentru că atât ansamblurile camerale, cât și cele orchestrale aveau întotdeauna în componență unul sau chiar două clavecine (de ce nu și trei sau patru ca în cazul lui Bach?), iar la operă nu exista nimic fără clavecin.

- Puteţi face o scurtă istorie a acestui instrument muzical? Care sunt diferenţele între pian şi clavecin?

- Primele atestări documentare despre clavecin datează de la sfârșitul secolului al XIV-lea, începutul secolului al XV-lea. El s-a dezvoltat de-a lungul secolelor și a fost perfecționat și particularizat în cadrul celor trei mari școli: flamandă, italiană și franceză, cu extensie către Anglia, spațiul iberic și Germania. Au existat mai multe „dinastii” de constructori de clavecine: Ruckers, Blanchet, Taskin, Hemsch, iar dezvoltarea tehnicii de construcție a clavecinelor a atins apogeul tot în secolul al XVIII-lea, când instrumentele răspundeau unui „ideal sonor” impus de fast și eleganță. Vorbesc acum în special de clavecinele franceze. Și cum orice lucru frumos are un final, iată că a venit și „începutul comunismului” (cum îl numesc eu), adică Revoluția din 1789, când clavecinele, asociate cu nobilii asupritori, au fost aruncate și distruse de partizanii libertății și democrației. După o pauză de mai bine de un secol și jumătate, clavecinul a revenit în secolul al XX-leaîn viața noastră prin intermediul celebrilor Wanda Landowska și Gustav Leonhardt, care au creat o adevărată explozie de muzică veche în vestul Europei: concerte, înregistrări, cursuri de măiestrie, consolidarea secțiilor de muzică veche în învățământul universitar, toată activitatea lor și a colegilor ce s-au ocupat de acest domeniu bazându-se pe o solidă documentare muzicologică și istorică.

- Aţi studiat peste graniţă, v-aţi perfecţionat în Germania, Olanda, Belgia, SUA. Ce v-au adus nou aceste studii?

- Studiile în Germania au venit ca o urmare foarte firească a celor din România. Tot ce fusese extrem de nou pentru mine timp de cinci ani și toate lucrurile pe care le învățasem de la Doamna Lefterescu au fost consolidate aici prin posibilitatea de a studia pe diverse clavecine, fiecare cu particularitățile lui de sonoritate și tușeu, prin posibilitatea de a cânta în ansambluri diverse și de a lucra cu toți profesorii de la secțiile de muzică veche, în special la Frankfurt, prin noutatea cu care primul meu profesor Harald Hoeren venea în abordarea pedagogică, dar și în cea artistică. Apoi am avut ocazia să-l întâlnesc pe Glen Wilson, unul dintre discipolii lui Gustav Leonhardt, care mi-a deschis un nou orizont de interpretare specific muzicii franceze, iar apoi toate aceste lucruri s-au așezat la Köln, unde am studiat cu Ketil Haugsand, alt student preferat al lui Gustav Leonhardt la cursurile căruia participasem pentru prima dată în Norvegia. Tot la cursurile organizate în Norvegia am cunoscut-o și pe dansatoarea Mary Collins, de la care am învățat nenumărate lucruri legate de dansul baroc, strâns corelat cu muzica, și ale cărui mișcări trebuie neapărat cunoscute de un muzician de muzică veche. La Frankfurt am fost corepetitor la clasa de vioară a Petrei Müllejans (concert maestru al Freiburger Barok Orchester), un spirit extrem de viu și ascuțit alături de care am învățat, foarte relaxat, dar extrem de strict multe, multe lucruri legate de interpretare. Așadar, și în timpul studiilor din Germania și la diversele cursuri de perfecționare la care am participat nu am învățat doar clavecin sau basso continuo sau muzică de cameră. Am învățat foarte multe elemente ce țin de limbajul muzical al muzicii vechi și de un stil atât de diferit și atât de necesar unui interpret. Pe scurt: am învățat muzică.

- Muzica pe care o interpretaţi are o particularitate aparte. Cât de des şi unde aveţi concerte?

- Concertez frecvent în București sau la manifestările de profil din țară din Sibiu, Sighișoara, Brașov, Hunedoara, dar și în țări cum ar fi Norvegia, Germania, Israel, Ungaria.

- Se poate trăi din muzica veche, în condiţiile în care există un public cult, prin urmare, limitat?

Nu, cu siguranță nu. Și cred că situația va mai dura. Eu fac multe lucruri: predau, organizez concerte, cursuri, coordonez o tabără de copii sau alte proiecte de muzică veche. Dar serviciul meu de bază este cel de artist liric în Corul Filarmonicii, deci la Ateneu, un loc foarte frumos, după cum bine știți, și un mediu cu oameni de cultură. Deci chiar dacă nu îmi câștig existența exclusiv din muzică veche, sunt foarte fericită, pentru că am și alte activități și pentru că, poate pare greu de crezut, dar îmi place să cânt și în cor și de la șapte ani fac asta zi de zi. Paradoxal, nu?

- Aţi pus bazele primei Şcoli de Muzică Veche din România, care oferă cursuri de clavecin. E un proiect apropiat sufletului dumneavoastră?

- Școala de Muzică Veche este un proiect foarte drag nouă. Școala va oferi copiilor posibilitatea de a cunoaște muzica veche sub toate aspectele, fiind un sistem de învățământ paralel cu cel obișnuit. Majoritatea copiilor încep studiul muzicii cu pianul și vioara. La noi vor începe cu clavecin, vioară barocă, flaut traversier, flaut drept și viola da gamba. În afară de cursurile predate de profesori cu specializări în străinătate, școala va oferi copiilor instrumente pentru studiul individual, posibilitatea de a concerta într-un cadru adecvat și o formare artistică în sensul deplin al cuvântului.