Dezvăluirile și evenimentele ultimelor luni confirmă, fără putință de tăgadă, că adevăratul război politic în România nu se poartă pe aliniamentele firești, descrise de Constituție, între partide și liderii acestora, ci între favoriții sistemului de putere ocultă, care îi are la butoane pe stăpânii dosarelor penale, și renegații ori indezirabilii acestuia.
Este un război dur, ai cărui eroi par a fi soldații îmbrăcați în uniformele taberei adverse, și în care propaganda și manipularea prin mass-media ori prin social-media (printre victime numărându-se, de pildă, participanții la mitingurile #rezist) sunt principalele arme. Un război în care principalul obiectiv al beligeranților este să ia cât mai mulți prizonieri din tabăra adversă. Iar, la cum arată linia frontului astăzi, una dintre tabere – sistemul – pare să fi luat prizonier cel mai mare partid politic, PSD.
2016 a fost cel mai grozav an electoral pentru ”armata roșie” a PSD. În luna iunie, au câștigat la un scor peste așteptări votul politic în alegerile locale și au înfipt steagul roșu pe primării de mari orașe la care nici nu ar fi visat acum un deceniu (toate cele șapte primării din București sunt doar exemplul cel mai cunoscut). Șase luni mai târziu, au zdrobit cuplul iohannisto-cioloșist PNL-USR în alegerile parlamentare, obținând de aproape două ori mai multe mandate decât cele două partide prezidențial-prim-ministeriale. Nici în neoliticul post-revoluționar, pe vremea când Ion Iliescu și Nicolae Văcăroiu șlefuiau agale bolovanii democrației originale, nici în epoca fierului de pe mâna cu care Adrian Năstase conducea guvernul, partidul și aparatul de parandărăt, PSD nu a stat atât de bine, în cifre, la capitolul putere politică. În scurt timp, aceste cifre aveau să se dovedească simple înșiruiri de pixeli pe ecran, la fel de productive în efecte politice reale precum sondajele lui Vasile Dâncu. Pentru că putere politică reală nu înseamnă, în primul rând, să votezi, atunci când ai chef, măriri de salarii pentru bugetari și de pensii pentru pensionari, ci să-ți impui voința în chestiunile care privesc urgențele sistemului politic.
Primul semn de slăbiciune a fost bâlbâiala desemnării premierului, suspansul de telenovelă braziliană conferit de secretomania generală care a învăluit numirea lui Sevil Shaiddeh și apariția fulgerătoare pe scena națională a lui Sorin Grindeanu. A urmat cea mai stupidă operațiune de comunicare politică din istorie – adoptarea prin ordonanță de urgență a unor modificări la legislația penală necesare ca apa reașezării binomului neosecurist-procuror în matca pe care i-o îngăduie Constituția. Atât de stupid a comunicat conducerea PSD, încât mulți ne-am întrebat, pe bună dreptate, dacă nu cumva, la mijloc, se găsește și oareșce ticăloșie, nu doar prostie. Pentru că nu prea îți vine a crede că un lider politic, oricât de slab, ar putea fi atât de prost încât să conceapă și să aplice un plan până-ntr-atât de dăunător propriului partid. Ca efect al tembelismelor de comunicare, sincere sau jucate, ale liderilor PSD, sute de mii de români au căzut în plasa eficientului mecanism de propagandă al stăpânilor de dosare și de cătușe, și-au amintit că moștenitorul partidului comunist reprezintă răul absolut și incontestabil, și-au strigat revolta indusă rebegind în piețele marilor orașe și au obligat guvernul să emită Ordonanța 14, care abrogă Ordonanța 13, care, oricum, nu apucase să-și producă cele mai importante efecte (modificarea articolului care definește abuzul în serviciu, care, în forma actuală, este un abuz în sine).
Ne puteți urmări și pe Google News
Ultimul episod din seria impotențelor atotputerniciei pesediste l-a jucat ministrul ”tehnocrat” al Justiției, Tudorel Toader. Indiferent de analizele de oportunitate sau de șansele de succes în fața președintelui Iohannis ale așteptatei propuneri de demitere a celor doi procurori șefi, Lazăr și Kovesi, semnalul dat propriului activ de partid, propriului electorat și sistemului instituțional-politic, în general, este catastrofal. Activul PSD se vede pus în situația de a avea puterea doar pe hârtie, electoratul ”roșu” constată că liderii partidului dă înapoi la presiunile unui segment de populație care nu l-ar vota niciodată, iar sistemul instituțional-politic rămâne în continuare în starea de paralizie în care l-a aruncat pușcăriada inițiată de generalul Florian Coldea și de Laura Codruța-Kovesi. Miniștri, parlamentari, secretari de stat, primari, dar și simpli funcționari, inși cu dorință nestăpânită de sfeterisire a banului public, dar și oameni cinstiți, tremură de-a valma de frica DNA, făcând politică doar în măsura în care le permit organele care-i șantajează cu dosarul, și semnând hârtii doar dacă li se creează convingerea că au ”spatele” asigurat de sistem.
Adevărata probă de foc pentru PSD este reechilibrarea raporturilor de forță dintre puterea politică propriu-zisă (guvern, parlament, partide, administrație locală) și instituțiile de forță, dintre ai căror șefi, unii s-au constituit într-un sistem de putere ocultă, meta-statul profund. Până acum, în ciuda sloganurilor țâpurite de ”tinerii frumoși și liberi”, șefii ”ciumei roșii” au fugit de această probă de foc. Mai degrabă, au tras niște rachete fâsâite de avertisment, după care, sub focul nimicitor al sistemului, au băgat capul adânc în tranșee. Iar primul care a făcut-o este chiar comandantul suprem, Liviu Dragnea, al cărui joc politic dubios avem temeiuri să-l punem din ce în ce mai puțin pe seama șmecheriei mărunte țărănești, în exercitarea căreia șmecherul sfârșește prin a călca pe dinții greblei și a se trezi cu coada în frunte, și, din ce în ce mai mult, proporțional cu înmulțirea în spațiul public a informațiilor despre prieteniile sale și despre afacerile sale niciodată cercetate de altminteri vigilentele organe, pe seama complicității cu sistemul.
În ciuda marilor victorii electorale de anul trecut, sub conducerea lui Liviu Dragnea, prizonieratul PSD la meta-statul profund (prizonierat început, ce-i drept, pe vremea lui Victor Ponta) pare a se desăvârși, în loc să se sfârșească. Rămâne de văzut dacă pesediștii au ajuns să sufere de Sindromul Stockholm, adică dacă au început să simpatizeze cu gardienii...
Recomandările noastre
