Parte a „generației optzeciste”, Momi, cum îi spun cunoscuții, povestește că la marele sculptor George Apostu în curte „intrai ca un copil în magazinul cu jucării, nu se termina vodka niciodată. Era o boemă dementă”

Când am intrat în atelierul din buricul Bucureștiului, Carol 10, se dezbătea pe marginea unor hârtii primite de artiștii plastici de la Primăria Sector 3, care ar trebui să plătească impozit pe clădire, deși spațiile de creație sunt proprietatea primăriei. Dar nu despre sfânta și întortocheata birocrație românească mă dusesem să vorbesc cu sculptorul Petru Alexandru Galai, Momi pentru cunoscuți.

Nedumerirea chirurgului

Deși ne știm de peste douăzeci de ani, niciodată nu-l întrebasem de ce a ales sculptura, poate arta care cere ce-l mai mult efort fizic. „M-a întrebat, astă iarnă, și chirurgul când m-a pus pe masa de operație. Te trezești de mic că ai o ciudățenie, după care lumea constată că copilul nu e zgubilitic, ci are talent. Trebuie să ai noroc, să se nimerească cineva în preajmă care să te ghideze. Mama, care era directoarea grădiniței, a văzut că eram cel mai talentat dintre colegi. În clasa a III-a spuneam că mă fac regizor. Cum nimeni dintre cei de pe acolo nu înțelegea ce înseamnă cuvântul, le-am spus că vreau să fac film. Cu un an înainte de a termina gimnaziul, la noi, la Severin, s-a înființat Liceul de Arte Plastice. Noroc, că mama nu m-ar fi lăsat să plec de acasă, la Craiova. În prima oră, modelăm forme geometrice. Când s-a terminat ora, eu, care voiam să fac film, eram la grupa de sculptură. După 25 de ani l-am întrebat de ce mă repartizase așa. Profesorul Doru Brăteanu, care fusese coleg de facultate la Timișoara cu Nicu Covaci, mi-a spus că eu folosisem toată lada de lut în timp ce ceilalți făcuseră niște figuri micuțe. După ce am intrat la facultate, mama mi-a zis: Sandule, știam de când erai mic că o să faci sculptură! Am întrebat- o, de unde? Mi-a amintit că frigiderul era tot timpul plin cu figurile mele din plastilină.

În vara lui 1974, când treceam în clasa a XII-a, am fost într-o excursie cu program liber la București. Erau o grămadă de expoziții, la Dalles am văzut expoziția de artă contemporană elvețiană și am spus, după ce am văzut lucrările lui Alberto Giacometti: Asta e!”, mi-a explicat Momi începutul devenirii sale ca sculptor.

„Spectacolul e doar al meu!”

După liceu a fost în armată și a muncit ca necalificat, deoarece în acei ani la facultățile de artă erau câteva locuri și sute de candidați: „La unii dădeam apa la deal, la alții o dădeam la vale”. În timpul stagiului militar, s-a hotărât: ori fugea din țară, ori făcea sculptura. Dacă reușea să treacă frontiera visa să studieze limbi clasice la Padova, ca Mircea Eliade. Mai îmi spune că la Academia de Film avea pile și intra, după ce picase în primul an cu două sutimi la Arte Plastice. Îmi explică deosebirea dintre cinematografie și sculptură: „Diferența este că personajele mele fac exact ce le spun eu. Nu trebuie să stai la cenzură, la mâna actorilor, a scenografilor... Spectacolul e doar al meu!”.

Cine este sculptorul Petru Alexandru Galai​

Petru Alexandru Galai s-a născut pe 28 mai 1956 în Drobeta Turnu Severin. 1971-1975 - Liceul de arte Plastice Drobeta Turnu Severin , clasa prof. Doru Brăteanu 1980-1984 - Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” – București, Secția: Sculptură, promoția 1984; Clasa profesor Geta Caragiu. 1984-1987 Repartiție Guvernamentală Marmura București, detasat la Casa Poporului- execuții de machete și prototipuri de decorații interioare și exterioare 1987-1994 Contracte de colaborare la execuții și prototipuri de decorații interioare și exterioare la Casa Poporului, Palatul Cotroceni, Palatul Peleș Membru al Uniunii Artistilor Plastici din România din anul 1990.

Expoziții personale: 1998 - Galeria „Simeza” - București 1996 - Galeria „Simeza” - București 1995 - Galeria Palatului „Mogoșoaia” - București 1995 - Galeria „Simeza” - București 1992 - Galeria „Simeza” - București 1986 - Galeria „Atelier 35” – București

Premii: 1996 - Nominalizat la Premiul Academiei 1995 - Premiul Uniunii Artiștilor Plastici pentru sculptură 1992 - Premiul Uniunii Artiștilor Plastici pentru tineret

Emisiuni: Între anii 2005-2006, realizator al emisiunii „Piața de artă” -Radio Mix FM Bucuresti

Restaurări: Fațada Teatrului Național din Caracal în colaborare cu Restaurator Marian Dăbuleanu Fronton Palatul Apor, Alba-Iulia Poarta IV Palatul Apor, Alba-Iulia Biserica Colțea- restaurare piatră, șef proiect Restaurator Marian Dăbuleanu

Generația Optzeci

Petru Alexandru Galai este parte a „generație optzeciste”, care spre mare sa tristețe s-a cam mutat în cimitirul Străulești. Mai sunt câțiva scriitori, Ioan Groșan, Florin Iaru, Ioan Buduca, cu care se mai întâlnește la o bere de dragul vremurilor apuse.

De Ziua păcălelilor, în 1980, a venit în București. A avut norocul să fie acceptat în filiera marilor sculptori George Apostu și Niculae Șaptefrați. În iunie era admis la facultate. „La Apostu în curte intrai ca un copil în magazinul cu jucării, nu se termina vodka niciodată. Era o boemă dementă, aparent o gașcă de bețivi. Dacă erai acceptat în atelierele lor erau de o mare generozitate. Când simțeau că ești lefter de trimiteau să le plătești telefonul cu 300 de lei, dar ajuns la poștă constatai că e achitat”, își amintește Momi de atmosfera boemă a acelor ani.

În facultate a picat în clasa Getei Caragiu, sora lui Toma: „Era spectacolul care era și Toma. Intra nasul în sală și după cinci minute apărea și Geta. Niciodată nu am luat-o în serios, deși ne-am iubit. La prima mea nuntă, ea și mama plângeau că nu am ales bine. La expoziția ei, căram paharele, a fost extraordinar”.

Socotește că a ajuns neașteptat de repede în vârful piramidei, deși fiind acceptat la masa exclusivistă de la restaurant a celor de la revista „Arta” era semn că are viitor: „Ascensiunea mea nu a fost muncită. În ’92 am făcut o personală, s-a vândut tot. Ajunsesem sămi ia gagicile autografe, aveam sentimentul că mă ascund de mine. Dar au fost perioade în care am vândut pe pachete de țigări și le-am mai rămas și dator cumpărătorilor”.

La talent te corectează toți!

A ajuns la o concluzie cam tristă: „Talentul ți-l apreciază lumea atunci când nu mai contează. La talent nu faci bine, acolo te corectează toți”. Și Momi continuă: „Meseria pe care o fac eu e cea mai complicată în exprimare. Sunt puțini care știu ce fac eu, dar printre ei sunt care știu mai bine ca mine ce fac. Din sculptură îi știu pe toți, cu neamurile lor. Umblă vorba că Groșan are pe laptop o listă cu toți tinerii scriitori din țară. Vreau să-l văd pe ăla care vine după mine, care să aibă aceeași structură cu a mea, dar și ambiție și voință, care mie mi-au lipsit”.

De la Marmura la Casa Republicii

Termină facultatea în 1984 cu a doua medie pe țară și este repartizat la Întreprinderea Marmura București – șantierul Borsec. „Ne-au trecut muncitori stagiari, având pretenția să facem pe cioplitorii. Am început scandalul, explicându-le că noi suntem sculptori, nu cioplitori. Prin ianuarie 1985, ca să scape de mine, m-au trimis la o adresă pe Calea Victoriei. Intru într- un gang plin de gagici mișto. Nimerisem la proiectarea Casei Republicii, Institutul Carpați. Vine una la mine: Eu sunt Anca, ce știi să faci? Știu orice! De fapt, nu știam nimic. Era Anca Petrescu, o gagică mișto, haioasă. Nu era înghițită de sistem. Nu era nici membră de partid, era zgubilitică. M-a pus la făcut machete, unde era haos. Pentru fiecare încăpere, Ceaușescu dădea concurs. Anca avea proiectarea, dar nu avea execuția. Ceaușeascu nu pricepea desenele și de aia voia machete. S-a ajus la machete unu pe unu, că era și chior. În teren au ieșit cabine de closet de patru pe patru și 18 metri înălțime. Noi făceam o prostie din polistiren, iar constructorii o făceau din beton. La un moment dat au făcut un zid de 100 de metri care nu despărțea nimic și nu ducea nicăieri. La un acoperiș mi-a ieșit lucarna de 27 de metri.

Ceaușescu, luat la mișto de Nicu

Într-o zi vine Ceaușescu pe șantier însoțit de Nicu, care, nu știu de ce, ura Casa Republicii. Coboară din mașină, cu ochelari de soare deși era nor, și aruncă așa, ca să audă și ta-su: Acoperișul seamănă cu cel de la Casa Scânteii, știind că ăl bătrân își dorea ca ctitoria sa să fie absolut originală! Ceaușescu s-a suit în mașină și a dispărut. S-a întors după vreo jumătate de oră: Nu seamănă! Nicușor făcuse mișto de el!”.

Dictatorul a murit mințit

Ceaușescu nu făcea diferența dintre valoare și uitilitate, s-a prins Momi: “Dacă te uiți la cele trei contoare, de apă, gaze și curent, de la Casa Republicii te îngrozești! De exemplu, tocurile interioare de la uși sunt din mahon. Luky Popoviciu, cel mai bun architect utilitar de atunci, a fost afară pentru că gândise ușile de la closete cu vedere la picioare. La una dintre intrări erau proiectate, de o parte și de alta, statui de 16 metri cu Ștefan cel Mare și Mihai Viteazu, călare. Închipuie-ți că nu vedeai nimic când intrai. Le-am făcut praf. Când le tăiam, apare un cetățean la vreo doi metri, elegant, care era director acolo: Ce faci dumneata e o impietate, zice! Apoi, șeful ăl mare, Ciurel, m-a amenințat: Galai, te trimit la pus becuri! Ei visau ceva, dar nu știau ce vor. Ceaușescu a murit fericit că în Casa ctitorită de el are cele mai mari coloane din lume. Nici vorbă! L-au mințit”.

De unde până unde porecla de Momi?

Nu-l întrebasem niciodată de ce i se spune Momi, așa că am vrut să-mi satisfac curiozitatea. „De la momâie! Taică-meu a fost anchetator stalinist, care de meserie bătea opt ore pe zi, dar făcea și ore suplimentare. A hotărât că eu nu am voie să mă bat. Toți copii dădeau în mine, pentru că aflaseră că nu ripostez. Dacă îl loveam pe unul stăteam șapte zile în casă. Într-o zi, după ce am încasat-o în recreație, învățătoarea mi-a zis că sunt momâie. În pauza următoare am bătut tot ce am prins în curtea școlii”, m-a lămurit Momi.

„Catapeteasma” – o lucrare sculpturală poetică în spirit românesc

Regizorul Valeriu Stihi scrie în broșura „Catapeteasma” dedicată lucrării cu același nume a lui Momi: „Petru Alexandru Galai – artist original, inconfundabil, plin de fantezie debordantă în sculpturile și compozițiile sale, adună la un loc ludicul, inefabilul și seriozitatea unor situații deloc hilare, dar povestite cu ușurință și aparentă nonșalanță, fără a scoate cu tot dinadinsul o singură idee primordială, evidentă și intransigentă, ci păstrând taina care poate fi descoperită doar prin întregul parcurs vizual al personajelor și situațiilor în care aceste personaje sunt adunate pentru a crea o singură poveste complexă, sinceră și plină de profunzime, ca și poveștile clasice din copilărie sau poveștile moderne cu balauri, cavaleri, pitici, fauni, sfinți sau îngeri petrecute în evul mediu sau în epocile de mai dedemult, când lumea abea se crea și legile morale abea intrau în vigoare prin propovăduirea biblică a situațiilor și întâmplărilor de natură divină (…) Artisul și-a imaginat de această dată o catapeteasmă precreștină, care însă în nici un caz nu înseamnă o catapeteasmă eretică, idoloslugașnică sau păgână, ci pur și simplu personajele acestei catapetesme sunt personaje sfinte în devenire, care încă mai sunt oameni și nu au ajuns la rangurile de proroci, apostoli, evangheliști, sfinți, mucenici, patriarhi sau episcopi creștini, persoane care în mod normal sunt reprezentate pe catapetesmele oficiale ca persoane deja împlinite, ajunse la îndumnezeire, cu locurile sale bine stabilite în ierarhia cerească și cea bisericească”.