Amintirile prințesei Ana-Maria Callimachi sunt un martor neprețuit al unor vremuri de demult, la care ne gândim- unii cuprinși de nostalgie, alții de curiozitate. Cum erau prinții, prințesele, regii și reginele României? Cum era viața celor sus-puși?

Volumul „Lumea toată era a mea. Amintirile unei prințese” s-a născut din nostalgia Anei-Maria Callimachi. Aflată în exil în Anglia, lumea fusese zbuciumată de al doilea mare război al secolului trecut. Iar ea suferea de dor de țară și de dor de toți cei pe care îi cunoscuse. Cine este prințesa Ana-Maria Callimachi? Se prezintă singură: „Din partea tatălui, mă trag din una dintre cele mai vechi familii româneşti, menţionată în vechile cronici încă de la începutul istoriei ţării mele. În aceste înscri­suri de demult, strămoşii mei erau menţionaţi ca fiind războinici viteji şi însetaţi de sânge în timpul recuceririi ţării, în 1291, după nouă secole de invazii şi ocupări de către barbari şi, mai târziu, timp de două secole de răz­boaie necruţătoare cu invadatorii turci.”

Urmaşă a vechilor boieri Văcăreşti şi Măneşti, Ana-Maria Văcărescu s-a născut în 1892 şi s-a căsătorit în 1911 cu prinţul Jean Callimachi. În 1940 a plecat din România şi a trăit în exil, în Marea Britanie. A publicat această carte de memorii în limba engleză, în 1949, şi a murit în 1970, la Londra.

Despre această prințesă a României, care a trăit multe decenii la Londra, în exil, a povestit și nepoata sa Alexandra Reininger-Callimaki. „Mama mea, Roxane (Pussy) Callimachi, născută în 1918, era fiica Anei-Maria Callimachi. Mama a fost infirmieră la Crucea Roşie, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, pe frontul din Rusia, şi cineva mi-a spus că unde cădeau cele mai multe bombe, acolo era şi mama. A avut multe de îndurat şi s-a prăpădit la 60 de ani.

Pe bunica am cunoscut-o destul de puţin. Ea a plecat din România în 1940. Noi am plecat două decenii mai târziu. Locuiam în ţări diferite, bunica în Anglia şi eu în Franţa, ceea ce nu a facilitat contactul. Ne-am întâlnit de două ori. Prima dată, în mai 1960, când am sosit la Paris, iar a doua oară la Londra, unde am locuit şi eu pentru o vreme, în 1964. Întâlnirea de la Londra a fost foarte agreabilă, iar bunica m-a invitat la premiera filmului My Fair Lady cu Audrey Hepburn şi Rex Harrison. Nu ne-am mai văzut niciodată de atunci. Între timp, m-am măritat şi am devenit mamă, iar la moartea bunicii, în 1970, mama a fost singură la Londra, la înmormântare. Bunica mea, coborâtoarea boierilor Văcăreşti şi Măneşti, nu era cea mai blajină persoană şi nici o mamă sau o bunică afectuoasă. Era mândră, autoritară, avea misterele şi excentricităţile ei. Îmi amintesc cum oprea taxiurile, făcându-le un semn ferm cu bastonul. Dar era o femeie foarte inteligentă şi foarte cultivată. O adevărată Lady.”

Saloanele din marile capitale europene erau „acasă” pentru prințesa din România

Volumul „Lumea toată era a mea. Amintirile unei prințese”, a apărut la editura Corint, în seria „Istorie cu blazon”.  

În prefața cărții, academicianul Dan Berindei ne introduce puțin în lumea prințesei: „Pentru Ana‑Maria Callimachi, Parisul sau Viena erau aproape oraşe natale, iar Biarritzul — o destinaţie firească. Călătoriile şi mai ales lungile şederi într‑un loc sau altul au contribuit fără îndoială la cizelarea persona­lităţii ei. Verişoara Elena Văcărescu a jucat şi ea un rol formativ, ca şi Anne de Noailles, dar şi întâlnirile cu mari personalităţi culturale, printre care şi Gabriele d’Annun­zio. Viaţa mondenă pariziană sau vieneză a interesat‑o în mod deosebit, dar în egală măsură a înregistrat eve­nimente şi personalităţi din ţară, de la Regele Carol şi Carmen Sylva la Principele şi apoi Regele Ferdinand şi Prinţesa Maria, viitoarea regină.”

Am ales din acest volum un mic fragment referitor la regina Maria, personalitate foarte influentă a istoriei României, în viziunea prințesei Ana-Maria Callimachi.

„Pur și simplu era superbă!”

Regina Maria, regele Ferdinand, principele moștenitor Carol al II-lea, la Congresul american, in anul 1922

„În vremea despre care scriu acum, cel mai mult m‑a încântat apariţia Principesei Maria. În 1905, cred, vii­toarea regină a inaugurat, la Ploieşti, în circumscripţia electorală a bunicului meu, o instituţie caritabilă. Ne‑am dus cu toţii s‑o întâmpinăm. Încadrată de uşa vagonu­lui regal, frumuseţea ei radioasă luminând gara noastră cenuşie şi deprimantă rămâne o imagine de neuitat. Su­perbii ei ochi albaştri scânteiau;

 

strălucirea tenului îi era atenuată de pălăria mare cu pene negre pe care o purta pe părul blond, minunat; rochia lungă, de culoare închisă, era simplă, însă pe umeri avea o mantie lungă de un roşu aprins, care îi scotea şi mai mult în evidenţă silueta înaltă, zveltă. Pur şi simplu, era superbă!

Pe lângă frumuseţe avea şi inteligenţă, spirit şi pasi­une, precum şi o profundă înţelegere şi iubire pentru ţara de adopţie, în care trăia de la 16 ani, când se căsătorise. Devotamentul faţă de aspiraţiile şi interesele României, precum şi înţelegerea politică a lor au făcut‑o să judece clar situaţiile şi să‑şi sfătuiască în chip înţelept soţul, care i‑a ascultat sugestiile, mai ales în timpul crizei din 1916, când am intrat în Primul Război Mondial alături de Aliaţi. Regina Maria avea un foarte dezvoltat simţ al datoriei faţă de Regat, aşa că în timpul invaziei germane, când trupele române şi Guvernul s‑au retras la Iaşi, ea a dat dovadă de o energie şi de un curaj fără limite, orga­nizând în mod eficient spitale şi cantine în ciuda sărăciei crunte şi lipsei de materiale şi adăposturi. Niciodată nu a luat pauză de la activitatea politică; sper ca în anii ce urmează să îi fie mai bine apreciat rolul pe care l‑a jucat în România şi în istoria Balcanilor.

Regina Maria s‑a bucurat de o popularitate imensă în ţara de adopţie. Poporul o venera pur şi simplu; înalta so­cietate o admira şi o cunoştea bine, căci iubea petrecerile şi recepţiile; era ea însăşi o amfitrioană perfectă şi accepta numeroase invitaţii particulare. Avea nenumărate obligaţii şi îndatoriri şi pe toate le îndeplinea cu zâmbetul pe buze.

Capriciile şi legăturile ei amoroase n‑au fost niciodată considerate motiv de nemulţumire de către popor. Dim­potrivă, eu cred că românii, cu firea lor mai neserioasă, s‑au simţit uşuraţi că nu aveau o sfântă pe post de regină. Ea a fost adevăratul şef al statului în timpul prea scurtei domnii a soţului ei şi, cu excepţia unor greşeli minore, politica ei internă s‑a dovedit bună, iar opiniile sale cu privire la afa­cerile internaţionale au fost destul de solide. A păstrat vii standardele mondene ale Bucureştiului şi a fost regretată profund când fiul ei a dat‑o cu brutalitate la o parte, fără să ţină seama de sfaturile şi de experienţa mamei.”