Scriitorul Horea Porumb și-a lansat de curând cartea „Parisul meu”. Este Parisul văzut de un om care a mers la pas, mulți ani, prin acest oraș. Horea Porumb nu a fost dintotdeauna scriitor. La bază este om de știință, biofizician. Dar călătoriile prin toată lumea i-au creat starea cea bună pentru a povesti și altora.

Să-l lăsăm pe Horea Porumb să-și facă singur prezentarea.

„M-am născut într-o familie de dascăli: tata, profesor de drept, mama, profesoară de chimie. Bunicul dinspre tataă, dascăl, iar străbunicul , preot (și memorandist). Bunicul dinspre mamă, dascăl, iar străbunicii, fețe bisericești.

Am terminat Liceul „Emil Racoviță”, din Cluj, în 1969, după care am intrat la Facultatea de fizică din Cluj,  de unde m-am prezentat la un concurs pentru bursă de studii în străinătate.

Am absolvit Facultatea de biofizică de la King`s College (Universitatea din Londra) cu calificativul maxim, (Sambrooke Exhibition Award) , iar în 1976 am obținut diploma de doctor în biofizică la Universitatea din Keele, din Anglia.

Ca student, pe vremea când se obișnuia să se facă turism cu rucsacul pe spate și cu autostopul, am vizitat, mai întâi majoritatea țărilor europene și mediteraneene, iar apoi am făcut înconjurul lumii, care adurat ... 81 de zile, ca și în romanul lui Jules Verne.

Am predat biofizica, 13 ani, la Universitatea de medicină și farmacie din Cluj, după care mi-am continuat cariera didactică și științifică în Franța, la Universitatea Paris 13, și respectiv la Institutul „Gustave Roussy” din Villejuif.

Apoi am devenit scriitor...”.

Iar acum să-l însoțim  în călătoria sa prin Paris. „Parisul meu”, Editura Corint.

 

Zi de toamnă

Azi m-am simţit minunat.

Prin Paris nu mă mai preumblasem cu anii, aşa, fără un ţel presant…

După o răcire bruscă şi ploioasă, s-a instalat o toamnă generoasă.

Am plecat voios. În autobuz, mai nou, lumea îmi cedează locul!

Sunt bătrân… vizibil…

Pe chestia asta, am traversat cimitirul Père Lachaise pe jos. Semnalez faptul că la mormântul lui George Enescu s‑a şters inscripţia de pe lespede. O fi dat un prost cu aparatul de înaltă presiune, ca să-l spele, iar piatra era moale… Descopăr că e înmormântată alături şi ticăloasa lui de soţie, care l‑a neglijat după ce s-a îmbolnăvit…

Am parcurs apoi aleile din Jardin des Plantes. Grădina botanică din Cluj nu are de ce să se simtă jenată! (Evident, „a noastră”, deşi mai mare, nu are magnificul pavilion „al evoluţiei” în fundal).

Studenţii de la Universitatea Paris VI, situată pe locul vechii Halle aux Vins, erau la plajă în pauza de prânz, printre flori… Am aflat că planta echinaceea este, de fapt, una pe care eu o iubesc foarte mult şi pe care noi o numim „ţinia”!

Am trecut podul spre Île St Louis, pe care nu am mai călcat de când am fost prima oară la Paris! Imaginea bisericii Notre‑Dame era magnifică. Pe insulă locuieşte/locuia familia lui Edmond de Rothschild, miliardarul.

Am traversat spre Île de la Cité şi, după câţiva paşi purtaţi în lungul Senei, m‑am oprit pe Pont d’Arcole. De acolo se văd, pe un mal, La Conciergerie, Palatul de Justiţie, cu cupola ovoidă, alături de turnul

ascuţit de la Sainte-Chapelle, iar pe celălalt, două teatre dispuse simetric (Théâtre du Châtelet şi Théâtre de la Ville), la stânga, şi Hôtel de Ville, la dreapta, iar în mijloc, culorile‑curcubeu ale Centrului

Pompidou.

Am admirat statuile de pe frontonul Primăriei şi m‑am amuzat să văd cum au fost îmbrăcaţi oamenii celebri, pe care nu ni‑i imaginam aşa: Nicolas Boileau, „le législateur du Parnasse”, cu peruca pudrată;

Guillaume Budé, fiul paharnicului regelui, senior de Villiers-sur-Marne (comuna noastră!!), devenit magistrul lui Francisc I și promotor al Renaşterii, purtând o manta lungă…

Chiar în capătul stâng al faţadei, Jean Sylvain Bailly, primarul ales în unanimitate la 1789 şi ghilotinat la 1793, pentru că a depus mărturie în favoarea Mariei Antoaneta, iar după colț, Eugène Viollet‑le‑Duc, care a renovat şi a dat o nouă viaţă arhitecturii Parisului…

În fine, mi-am încheiat periplul la Bazar de l’Hôtel de Ville, unde, la subsol, se află Le Salon de Bricolage, cu minunata Clinique des lampes. Acolo găseşti tot ce visezi ca să‑ţ i repari veioza de pe

noptieră. Acesta era de fapt scopul, ascuns, al traversării mele de astăzi! O mai fi fost un altul, şi mai ascuns? — Bravo, Horică, mă apostrofează prietenul R…, ce-ţ i veni cu lampa, aşa, dintr‑odată?

Recunosc, înseamnă mai mult.

Am decis să nu mai privesc la televizor; oricum, programele au devenit insuportabile. O las dracului şi cu Facebook-ul. Experienţa îmi va fi durat un an. În State, lumea nu mai vrea să se dezvăluie în reţelele de socializare, ştiindu-se supravegheată din atâtea direcţii, iar printre „prietenii” mei schimbul de opinii a dus în aşa măsură la „clarificarea” poziţiilor fiecăruia, încât opiniile au devenit imuabile. Nu mai e posibilă nicio maieutică…

Am nevoie de o lampă la căpătâi. Mă reapuc de citit!