În primăvara anului 2015, judecătoarea Daniela Panioglu, de la Curtea de Apel Bucureşti (CAB), a scris un editorial în care a demascat neregulile grave care au fost prezente în sistemul judiciar românesc înainte de 1989, dar care încă sunt prezente şi în zilele noastre. Practic, magistratul a descris o realitate care este percepută de mulţi români: fenomenul corupţiei este adânc înfipt în societate. Spre deosebire de oamenii obişnuiţi, care nu au acces la anumite informaţii, Daniela Panioglu, care cunoaşte sistemul judiciar din interior, a descris cu lux de amănunte grozăviile pe care a trebuit să le suporte în calitate de magistrat.

Sub titlul “O istorie încremenită”, editorialul Danielei Panioglu conţine dezvăluiri despre atmosfera şi procedurile prezente în sistemul judiciar românesc, conform cotidianul.ro.

“La începutul carierei mele de judecător, acum mai bine de 17 ani, am avut energia tinereţii şi posesia frumuseţii ideale a dreptului. Pe parcurs, am înţeles că răul nu se află ascuns doar între coperţile dosarelor, cât, mai ales, s-a cuibărit în multe scaune din jurul meu.

Sistemul administrativ din justiţie creat în vremurile comuniste, în scopul distrugerii propriului popor, a fost preluat, în ineficienţă şi ignoranţă, apoi împodobit, pe alocuri, cu instituţii şi acte normative noi, la fel de inutile pentru oamenii de rând. De fapt, pe chipul justiţiei române a fost aşezată o altă mască a minciunii, mult mai elaborată, la fel de schimonosită, dar cu aer de libertate.

Toţi administratorii de justiţie, câţi au fost, înţelegând conducerea instanţelor de judecată, Ministerul Justiţiei şi Consiliul Superior al Magistraturii, nu au avut altă menire decât să limiteze personalitatea magistratului, întocmai ca în etatizarea comunistă, şi, astfel, să-i împiedice performanţa profesională şi să-i reducă şansele de a fi, în mod real, independent. Independenţa autentică a judecătorului constituie, fără exagerare, temelia unei societăţi sănătoase.

Cei 17 ani în profesia de judecător înseamnă, pentru mine, obligaţia impusă de a judeca la kilogram, cu loturi de arestaţi în boxă schimbându-se de mai multe ori într-o singură şedinţă de judecată, cu mormane de destine înghesuite pe o bandă rulantă într-un abator uman, cu dosare voluminoase trântite peste mâini chiar în sala de şedinţă, venite pe sus, cu pretenţia de a le judeca imediat, nu mai contează cum, bileţelul preşedintelui, scos din sertar, atunci când te chema în birou, stând în picioare în faţa lui, şedinţele de pregătire profesională, de obicei, vinerea, pe la prânz, când eram încunoştinţaţi că trebuie să ne băgăm minţile în cap, pentru că scăzuse operativitatea şi pentru că erau prea puţine arestări preventive, adresele multe şi inutile, cu solicitări formale şi birocratice, la care trebuia să răspunzi încă de ieri, emise de categoria aceea de funcţionari publici asimilaţi magistraţilor, cu lefuri pe măsură, dar care nu face altceva decât să se plimbe pe la seminarii şi simpozioane, naţionale şi internaţionale, hăituiala cu restanţele, sub ameninţarea cercetării disciplinare, de către propriii colegi, deveniţi inspectori judiciari, după modelul ceva mai puţin nervos al lui Eugen Ţurcanu, clasa privilegiată de oameni grei de la conducere, cu câteva şedinţe de judecată, dar cu cât mai multe participări pe la schimburi de experienţă şi altele, în spate cu trena lor de ciripitori, răspândită peste tot, în toate compartimentele, securitatea când invizibilă, dar omniprezentă, când ostentativă.

Recent, redactând un apel, am constatat motivarea sumară şi agramată a fondului, într-un omor comis asupra unui tânăr de 16 ani, unicul fiu al unor părinţi muţi de durere. M-am gândit că au citit aşa ceva, că statul român nici măcar nu s-a sinchisit să scrie corect româneşte, că nimeni nu a avut prea mult timp la dispoziţie pentru copilul lor căzut, înjunghiat, în mijlocul străzii, astfel că totul a fost expediat în câteva rânduri jenante. Acesta este, de fapt, produsul final al tuturor instituţiilor gigantice care funcţionează în justiţie, adunate laolaltă. Pe urmă, m-am gândit la judecător, care n-a vrut să-şi sacrifice din timpul său personal, dedicat vieţii private, propriilor copii, la care, desigur, este îndreptăţit.

În ambele cazuri, este vorba despre dispreţul statului faţă de cetăţenii săi, aşa cum se manifesta în trecutul comunist. Totul a rămas încremenit într-o lume absurdă, tocmai din cauza corupţiei excesive, despre care, la început, am crezut că poate fi schimbată şi adusă cât mai aproape de normal, pentru ca acum, după atâţia ani şi după atâtea piedici, să nu-mi doresc altceva decât să evadez din ea, cât mai repede cu putinţă.

Poate că, vreodată, cine ştie când, munca, în special în penal, va fi normată, ţinând cont de limitele umanului, principiul separaţiei funcţiilor judiciare, tot în penal, va fi respectat în practică, procedura penală, în materia măsurilor preventive, va fi modificată, prin eliminarea contestaţiei, va fi eliminată orice posibilitate de alterare a repartizării aleatorie a dosarelor, nu va mai exista categoria de asimilaţi magistratului, păgubitoare pentru buget, procurorii nu se vor mai transforma, peste noapte, în judecători supremi, corpul magistraţilor va fi, în sfârşit, supus lustraţiei, serviciile secrete vor fi ţinute departe de justiţie ori magistraţii vor sta la distanţă de acestea şi multe altele. Până atunci, nu ne rămâne decât să ne continuăm, neputincioşi, prea îndelungata agonie de după decembrie 1989 încoace, cu un viitor tot mai întunecat.

Prin urmare, vor fi scoase în faţa bietei mulţimi loturi de mercenari folosiţi şi abandonaţi la un moment dat, pentru un îmbucurător şi liniştitor spectacol al anticorupţiei, atunci când degetul arătător al străinilor, marii noştri conducători, se îndreaptă către ei. Încăierarea naţională pe care au creat-o în societatea românească reprezintă un bun paravan pentru rezolvarea intereselor lor, întotdeauna economice. În tot acest timp, prin subsoluri, armatele de mercenari, cu efective, din nefericire, tot mai tinere şi din abundenţă, în lupta lor împotriva anticorupţiei, tot sub degete arătătoare, vor continua să macine, să exileze sau să execute, în surdină, pe tot mai puţinii luptători pentru adevăr, de onorare şi de conştiinţă, încurajând laşitatea, obedienţa şi lipsa de profesionalism.

Acesta este adevărul despre justiţia din România, iar reforma va începe odată cu recunoaşterea lui”, a scris Daniela Panioglu.

Trebuie amintit că Daniela Panioglu a intrat în atenţia opiniei publice şi în anul 2012, când CSM a decis că judecătoarea de la Curtea de Apel Bucureşti a încălcat codul deontologic când a numit-o pe şefa Inaltei Curţi „tovarăşa procuror”, pe data de 8 martie 2012, într-un eseu publicat de cotidianul.ro.