Editura Evenimentul si Capital

Nepot de comandant | Viața la Curte

Autor: | | 1 Comentarii | 4043 Vizualizari

Răspundea cu mândrie ori de câte ori cineva îl întreba cu ce se ocupă : - Sunt gestionar la camera de corpuri delicte. - Adică ce-i asta?

Obiectele din camera corpurilor delicte erau pentru el ca niște bucăți de sticlă prin care putea citi totul. Ochii lui văzuseră multe, avea amintiri frumoase cu fiecare cutie inscripționată cu un număr de dosar.

În cămăruța lui ermetic închisă cu uși metalice, țesea întâmplări pe marginea fiecărui lucru. Nu vorbea cu nimeni. Nici n-avea cu cine. Tăcea atât de mult încât auzea glasul cutiilor de carton ce ascundeau taine nepătrunse de nimeni. Nu pricepea în ruptul capului de ce era nevoie de expertize sofisticate, când talentul lui se irosea în încăperea aia cu miros de mucegai, dar cu multe povești. Deseori, seara, la un pahar de vin își încânta prietenii cu descoperirile lui, iar importanța serviciului său era necontestată de cei care se minunau ascultându-l: - Treizeci de lovituri băgase nenorocitul în biata femeie. Aproape că tocise lama cuțitului. - Și cum l-au prins? - Cum să-l prindă? Au găsit arma crimei la el în mașină. - Ce dobitoc. - Dacă n-ar fi proști pe lume, am avea numai criminali în așteptare. Ăsta e norocul nostru. - Hai, arată-ne cuțitul ăla! - Ia uitați ce am eu aici!  Și gestionarul a scos cu o importanță exagerată arma crimei, sustrasă din camera de corpuri delicte.  - Cuțitul ăsta îți vorbește dacă știi să îl asculți cum trebuie. Obiectele sunt pline de viață și ce martor mai bun îți poți dori?  Cei câțiva amici care îl priveau plini de admirație, atingeau cu teamă punga în care se afla cuțitul ce purta, încă, urmele sângerii ale unei vieți curmate cu brutalitate. 

- Extraordinar, domnule, nu știu cum reziști acolo. - Am vocație, asta e toată treaba. Nu poți să faci munca asta decât la pasiune. - Ce te lauzi atât? Ești un amărât de paznic. - Ești un tâmpit. Crezi că e simplu? Toate probele trec prin mâinile mele, înțelegi? - Înțeleg că ești la fel de infractor ca ăia din cutiile tale prăfuite. - Ce tot vorbești? - Păi ai voie să scoți obiecte din gestiune?

Cam așa se încheiau serile în care gestionarul nostru găsea câte un cârcotaș care nu era impresionat de isprăvile lui. Dar nu-i păsa. În definitiv, nu trebuie să impresioneze pe oricine.

Într-o dimineață a primit un telefon. - Te așteaptă comandantul la ora 9. Să nu întârzii.

Ce să fie? Își făcea griji. Nu-i mai vorbise de doi ani, iar comandantul nu te cheamă pentru fleacuri. A închis cutia în care tocmai scormonea, privind, cu ochii lui mici, rafturile în care erau frumos rânduite destine umane distruse.

Câteva scaune șchioape, un birou ros de vreme și de coate, o scrumieră ciobită cu multe țigări strivite, o cană de cafea inscripționată cu un mesaj ce nu putea fi deslușit, cam ăsta era universul lui mic și întunecat.

E aproape ora 9. Și-a turnat spirt pe mâini cât să dezinfecteze un batalion și a închis cu zgomot ușile metalice. - Să trăiți! - Stai jos. De câți ani lucrezi tu la camera de corpuri delicte? - De aproape 15 ani. - Deci o să fiu direct – desființăm camera de corpuri delicte și o comasăm cu alta. - Perfect! N-o să mai stau în miros de mucegai. - N-ai înțeles. N-o să mai stai nicăieri. Postul tău dispare. - Cum adică? Și eu ce fac? Mai am doi ani până la pensie. - Asta-i viața, astea-s ordinele. Ai trei luni la dispoziție să-ți găsești altceva. O să văd cum pot să te ajut și eu, dat nu-ți promit nimic. - Domnule comandant m-ați distrus. Sunt mort fără serviciu. Cine mă mai angajează la vârsta mea ? Vă implor, nu mă lăsați pe drumuri. Telefonul comandantului suna cu furie :  - Scuză-mă, trebuie să răspund. 

Bietul gestionar a părăsit biroul cu tristețea cu care petreci la groapă pe cineva drag. Munca lui, anii de trudă, orele pierdute, sănătatea șubrezită, alergia care nu-i da pace, astmul cu care se pricopsise, toate astea pentru ce? Fusese aruncat ca un măr stricat de care te descotorosești cu scârbă atunci când se arată viermele. Nici nu știa dacă ce simțea era furie sau durere. A intrat în primul birou care i-a ieșit în cale. 

- Ionuț e pe aici?  - E la o audiere la camera 205.  - Știți ce-am pățit?  Nimeni nu-i da atenție. Toți stăteau cu nasul în hârtii vrând să pară ocupați și absenți.  - Mă dau ăștia afară, desființează camera de corpuri delicte.  - Trebuia închisă demult, i-a răspuns o voce acră din spatele unui monitor.  - De ce,mă Mirela?  - Uite de aia. Înotăm în dosare, nu mai avem loc în birouri și tu te lăfăiai în ditamai spațiul. 

Părea că toată lumea conspiră împotriva lui. Și grasa asta de Mirela , care nu-și putea mișca șuncile de dosare, auzi la ea. Ce-o să se aleagă de toate cutiile lui? Vor fi înghesuite prin fișete, sugrumate și lovite de cărți și obiecte personale . Eh, lucrurile nu puteau rămâne așa. Or să vadă ei.

A intrat în camera atât de dragă sufl etului mișcându-se mai repede ca un gândac de bucătărie. Ochii lui vedeau dincolo de cartonul prăfuit, dincolo de plasticul rece și hârtia îngălbenită.

Opiniile exprimate de invitații EVZ aparțin autorilor și nu reprezintă punctul de vedere al publicației

Pagina 1 din 2



Alte articole din categoria: Invitaţii evz

evz.ro
libertatea.ro
rtv.net
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
infoactual.ro
unica.ro
fanatik.ro
dcnews.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE Şi
FACEBOOK
evz.ro

Articole salvate