Curtea de Apel Bucureşti şi-a motivat decizia prin care a condamnat spitalul Sfântul Ioan din Capitală la plata a 125.000 de euro despăgubiri civile familiei unui pacient care a decedat deoarece unitatea sanitară nu avea rezerve de sânge în vederea unei operaţii de ulcer.

Conform judecătorilor, intervenţia chirurgicală la care ar fi trebuit supus pacientul Gheorghe Florea „era una de rutină, cu un grad scăzut de dificultate şi care în orice caz nu ar fi pus vreo problemă unor specialişti cu experienţă, precum cei doi medici inculpaţi în cauză. (...) În toată perioada de la internare până la deces, cât s-a aflat la Spitalul Sf. Ioan, pacientului i s-au putut administra doar două unităţi de masă eritrocitară, spitalul nemaiavând rezerve de sânge”, se arată în motivare.

În condiţiile în care nu era de datoria medicilor să se intereseze de rezervele de sânge, magistraţii „identifică o culpă a statului în general de a organiza sistemul de sănătate publică în aşa fel încât, într-o perioadă de timp rezonabilă (în speţă pacientul nu a beneficiat de sânge suficient 3 zile) să asigure rezervele de sânge. Este adevărat că medicii de la secţia de terapie intensivă au adresat în mod formal o cerere de sânge către Centrul de Transfuzie Sanguină Bucureşti, dar în condiţiile în care nu s-a primit sângele solicitat, instanţa observă că nu s-a mai depus nicio stăruinţă pe la nicio altă instituţie sau spital pentru obţinerea sângelui, deşi decesul pacientului apărea ca fiind inevitabil în lipsa sa (grupa de sânge era una obişnuită, A)”, se arată în document.

Alte spitale aveau rezerve de sânge

Decizia judecătorilor a fost întărită şi de o adresă a spitalului Universitar de Urgenţă care a arătat că „nu a primit nicio solicitare scrisă de sânge către Spitalul Sf. Ioan” în condiţiile în care „acesta avea pe stoc cantitatea de 29 unităţi de sânge gr A şi 23 gr O”.

În timpul urmăririi penale, procurorii au cerut dovezi referitoare la stocul de sânge pe care îl avea spitalul Sf. Ioan pe perioada în care Gheorghe Florea a fost internat, unitatea spitalicească arată „că s-a spart o ţeavă în 2011 ce a inundat arhiva şi s-au distrus înregistrările, astfel încât nu se poate verifica dacă spitalul avea cu adevărat sau nu în stoc sânge”. În aceste condiţii, „Curtea nu are suficiente probe din care să reţină reaua credinţă a unităţii spitaliceşti, dar are credinţa că după plata despăgubirilor din acest dosar, spitalul va înţelege că lipsa înregistrărilor operaţiunilor (lipsa reală sau exprimata doar formal pentru a îngreuna activitatea procurorilor) nu reprezintă nici un obstacol pentru instanţă de a stabili adevărul judiciar şi nici vreun impediment pentru ca spitalul să acopere prejudiciile produse pacienţilor”, se mai arată în motivare.

Lăsat să moară

Judecătorii Raluca Mihaela Andras şi George Matei de la Curtea de Apl Bucureşti mai arată că, „în afara îndeplinirii strict formale a obligaţiilor legale nici un efort personal sau instituţional mai deosebit, în limitele legii bineînţeles, şi care să aibă o finalitate simplă, obţinerea câtorva unităţi de masă eritrocitară pentru ca pacientul să poată fi operat. Compasiunea este o caracteristica a oamenilor si trebuie sa fie si o calitate onoranta a tuturor implicaţi în salvarea vieţilor unor persoane. Profesia de medic nu este una pur tehnică în care totul se mărgineşte la completarea unor formulare şi cereri. Este o profesie vocaţională unde ţelul suprem al celor implicaţi este salvarea vieţii omului şi asigurarea unei vieţi demne, din punct de vedere medical”. (...) „Curtea de Apel Bucureşti, deşi nu poate stabili vinovăţia penală a celor doi inculpaţi trimişi în judecată, nici nu poate identifica în egală măsură vreun efort suplimentar, a unui simplu telefon dat unei alte unităţi spitaliceşti, vreunui alt coleg de la alt spital sau a unei alertări a vreunei instituţii (ministerul sănătăţii, ministru etc), alta decât Centrul de transfuzii, pentru obţinerea câtorva unităţi de sânge care să ducă practic la salvarea vieţii pacientului Florea Gheorghe. Solidaritatea de castă a medicilor mai ales în cazurile de malpraxis este binecunoscută instanţelor judecătoreşti. Ar fi fost deci de aşteptat ca aceasta solidaritate să se manifeste şi în efortul conjugat de salvare (cu un minim efort) a vieţii unui pacient simplu, pensionar, fost electrician, în vârstă şi suferind de multe boli”, se mai arată în motivare.

Obligaţii formale

Mai mult, instanţa de apel „nu poate deci dispune condamnarea penală a celor doi inculpaţi, deoarece aceştia şi-au îndeplinit în mod formal sarcinile de serviciu şi nu este investită cu analiza răspunderii penale a medicilor din secţia de terapie intensiva care l-au avut în îngrijire pe pacient, în lipsa trimiterii în judecată a acestora de către procuror. Sigur, potrivit art. 102 din Legea nr. 95/2006, s-ar fi impus transferul pacientului la o altă unitate spitalicească cu sânge suficient numai că instanţa nu poate înlătura susţinerea că transportul ar fi periclitat viaţa pacientului şi nimeni nu şi-a asumat un astfel de risc. Practic, s-a aşteptat decesul inevitabil al pacientului în lipsă de sânge, toate cadrele medicale implicate apărându-se în mod formal raportat la rămânerea în inacţiune cu privire la transfer invocând riscul real al decesului în cadrul procedurii de transport. Practic, decesul pacientului s-a datorat lipsei de sânge transfuzabil, element ce a determinat medicii din cadrul secţiei de terapie intensivă să introducă pentru asigurarea echilibrului hemodinamic (inima avea nevoie de lichid pentru a pompa) substituenţi ai sângelui, fără proprietăţi coagulante element ce a dus până la urmă la atingerea punctului critic în care sângele diluat al pacientului nu a mai avut proprietăţi coagulante şi s-a produs hemoragia cataclismică, practic tot sângele din corp scurgându-i-se în stomac prin locul perforaţiei ulceroase”, se mai precizează în document.

Dispoziţii CEDO, călcate în picioare

„De asemenea, Curtea împărtăşeşte opinia procurorului de caz că practic s-a aşteptat decesul pacientului, care era iminent şi inevitabil în lipsa unităţilor de sânge perfuzabil. În aceste condiţii, Curtea constată că au fost violate dispoziţiile art. 2 din CEDO conform cărora statul trebuie să ia măsurile necesare pentru protejarea vieţii, precum şi dispoziţiile art. 22 din Constituţia României care consfinţesc dreptul la viaţă.

Instanţa de apel are în vedere şi decizia CEDO Calvelli şi Ciglio contra Italiei din 17 ian 2012, constatând inexistenţa unei legislaţii eficace pentru a se permite stabilirea cauzelor decesului persoanelor plasate sub responsabilitatea profesioniştilor sănătăţii, considerând în aceeaşi măsură că legislaţia trebuie să fie aptă nu numai a se stabili procesul tanatologic dar să fie şi suficient de clară pentru a permite tragerea la răspundere pe latură penală şi civilă a persoanelor vinovate.

Statul slab şi apăraţi de colegi

Sistemul român este total lacunar în acest domeniu, Curtea arătând fără echivoc faptul că autorităţile judiciare cu atribuţii de instrucţie penală au posibilităţi proprii limitate de a stabili adevărul judiciar, trebuind practic să apeleze la spitalele unde lucrează inculpaţii (cooperarea cu spitalul Sf. Ioan s-a dovedit a fi deficitară, acesta nepunând la dispoziţia autorităţilor înscrisuri esenţiale, invocând o inundaţie), colegii sau superiorii inculpaţilor pentru a încerca să afle adevărul judiciar”, arată judecătorii.

Mai mult, încercarea urmaşilor victimei sau chiar a procurorilor de a solicita concursul Colegiului Medicilor din România s-a dovedit a fi un eşec, sesizarea urmaşilor victimei fiind apreciată de Colegiul Medicilor ca fiind tardivă, iar solicitarea procurorilor a fost considerată „cumva frustă, fapt care ne împiedică să vă putem oferi cele mai precise informaţii”. Este evident pentru instanţă că mecanismul de tragere a răspundere a persoanelor vinovate pentru vătămări sau decese în sistemul spitalicesc este - în cea mai optimistă exprimare – perfectibil, la momentul actual posibilităţile victimelor de a fi despăgubite şi de a se stabili adevărul judiciar fiind extrem de mici.

Dubla măsură

Mai mult, judecătorii Mihaela Raluca Andras şi George Matei au constatat în motivare existenţa unei duble măsuri în ceea ce îl priveşte pe pacientul Gheorghe Florea, „un pensionar pauper, raportat la cazuri la fel de tragice, dar puternic mediatizate”. „Viaţa unei fiinţe umane are aceeaşi valoare şi pe cale de consecinţă, instanţa consideră că şi eforturile de salvare a ei ar trebui să fie aceleaşi cu eforturile din cazurile mediatizate. (...) Statul apare ca fiind deci principalul răspunzător pe latură civilă în cauza de faţă, răspundere ce va opera în concret prin autoritatea statală în custodia căreia s-a aflat pacientul, respectiv Spitalul Sf. Ioan. În cazul în care aceasta unitate îşi va recupera totuşi arhivele despre care le-a transmis procurorilor că s-au pierdut într-o inundaţie mai veche etc, va avea posibilitatea să se regreseze împotriva oricărei autorităţi apreciază de cuviinţă sau persoane fizice, în condiţiile legale”, se mai arată în document. „Este pur şi simplu inadmisibil ca într-un stat european cetăţenii să decedeze din lipsa sângelui în unităţile sanitare, prezenta instanţă atrăgând în mod ferm atenţia prin prezenta decizie că o astfel de rămânere în abstenţiune nu poate fi tolerată”.

Asigurare formală

În ceea ce priveşte situaţia asiguratorilor din prezenta cauză, Curtea constată că „în ceea ce priveşte contractele individuale de asigurare pentru malpraxis încheiate de cei doi medici inculpaţi, Curtea nu va face nicio apreciere deoarece aceştia au fost achitaţi şi nu vor răspunde civil în cadrul prezentului proces, cu privire la contractul denumit de părţi „de asigurare de răspundere civilă profesională decurgând din practica medicală”, seria MM nr. 0067023 încheiat între S.C. Asigurarea Românească ASIROM SA şi Spitalul Clinic de Urgenţă Sf. Ioan, natura sa juridică apare ca fiind neclară. Deşi părţile, aşa cum am precizat anterior îl prezintă a fi un contract de asigurare de răspundere civilă, instanţa apreciază că natura sa juridică este cu totul alta, fiind de fapt o donaţie simulată”, se arată în document.

Nicio obligaţie

Cei doi magistraţi au constatat că, practic, „Asiguratorul nu răspunde pentru nimic, singura obligaţie revenind spitalului de a plăti prima de asigurare în cuantum de 818,97 lei. Or, în aceste condiţii neexistând vreun risc asigurat (şi care să nu fie inserat la capitolul EXCLUDERI), instanţa constată că ne regăsim în faţa unei donaţii simulate, în care donator este Spitalul Sf Ioan si donatar este o societate privata de asigurări. Nu este de competenta prezentei instanţe sa verifice resorturile ce au stat la baza încheierii de către o unitate de stat a unui astfel de contract de donaţie simulata cu o unitate de asigurări privată, instanţa de judecată având o altă competenţă funcţională raportat la DNA sau altă unitate de parchet. Faţă de conţinutul contractului de donaţie menţionat anterior, Curtea stabileşte că donatarul S.C. Asigurarea Românească ASIROM SA. nu poate fi obligat alături de donatorul Spitalul Sf. Ioan la plata vreunei sume de bani în favoarea părţilor civile”.

Traumele familiei

În ceea ce priveşte despăgubirile ce urmează a fi acordate părţilor civile, instanţa de apel reţine că prin decesul victimei s-a produs o puternică traumă psihică fiilor şi fostei soţii a acesteia. Pierderea tatălui cu care copiii aveau o legătură afectivă strânsă i-a marcat pe aceştia şi se impune acordarea de daune morale cu titlul de despăgubiri civile.

Curtea apreciază drept echitabilă şi rezonabilă obligarea Spitalului Sf. Ioan la plata a câte 50.000 euro pentru fiecare dintre fiii victimei şi a sumei de 25.000 euro pentru fosta soţie a victimei, cu titlul de despăgubiri material pentru prejudiciul moral produs prin decesul victimei.