Dacă ai spune că românii au o manie cu fructele tropicale de moş Niculae, nu te-ai înşela foarte mult. Banane, portocale, mandarine, clementine, toate sunt nelipsite din ciubotele puse, disciplinat, de milioane de oameni în seara de cinci decembrie. Unde s-au dus merele, nucile de-altădat şi ce s-a ales de fapt din obiceiul străbun?

Răspunsul e că, prin conţinutul galoşilor, continuăm să plătim tribut pentru cincizeci de ani de sclavie modernă în care am trăit la umbra Omului Nou. Consumerismul convivial la care andocăm azi, cu momente de ciudată opulenţă, se trage prin filiaţie directă din vremuri despre care nimănui nu-i mai place să povesteşti. O tragere sub preş şi-o vânturare din mână, e tot ce mai rişti dacă deschizi lada cu amintiri din comunism. Comunism. Biciul decapitării tuturor valorilor. Secularismul stângist a făcut ca sărbătorile creştine tradiţionale să fie descurajate cu violenţă. Sub Dej mai era cum mai era, omul, ţăran crescut cu valori autentice, se temuse să persecute prea mult practica religioasă. Nici Ceauşescu n-a fost atât de entuziast iniţial să radă Religia de pe faţa pământului. Dar vântul de la Răsărit din anii ‘60, felul în care se întâmplau lucrurile în China, în Coreea de Nord, au hrănit demonul autoritarianismului dâmboviţean.

Astfel că Moş Crăciun a devenit Moş Gerilă, Paştele au ajuns să fie sărbătorite mai degrabă muncitoreşte. Noile sărbători erau 1 Mai şi 23 August! Doar Moş Niculae, cu aura lui de benignitate, a scăpat de prigoana ideologilor care redesenau harta minţii. Şi apostila vădit ghiduşă, a posibilei nuiele pe care ai putea-o găsi în şoşoni dacă n-ai fost cuminte, avea o morală intuitivă, animalică, pe care poporul o putea pricepe în relaţie simbiotică la celălalt Nicolae, unul care până în ultimul moment n-a suferit asocierea numelui lui cu dacicul moş.

România lui Moş Nicolae

E mare mirare cum de-a scăpat sărbătoarea de 6 decembrie reformei lexicale a la  Kim Ir Sen, prin care Mircea cel Bătrân devenise Mircea cel Mare, că nu se putea să ai înaintaşi vârstnici când scopul tău intern era să fii etern şi veşnic tânăr. Prin contiguitate, săptămâna aceasta presa internaţională a scris că, în aceeaşi Coree de Nord, Kim Jong Un a decis că nimeni nu mai are voie să poarte acelaşi nume ca al lui, motiv pentru care toţi nord-coreenii care au fost numiţi aşa de părinţii lor vor trebui să şi-l schimbe, iar la Starea Civilă prenumele cu pricina nu va mai putea fi dat nici unui copil. De ce e relevant? Pentru că, în anii ‘80, România era aproape o Coree de Nord. Cam cu aceleaşi stereotipuri, cu acelaşi pământ pe feţe, cu aceleaşi foame, cu aproape aceeaşi nebunie şi acelaşi Infern al deprivării. Şi cu Moş Niculae...

De la mere şi nuci la mango confiat

Exista un loc special, pe etajeră, unde se puneau bananele verzi la copt. De obicei pe o foaie de ziar, ca să nu păteze. Dacă vei avea curiozitatea că cauţi povestea lor în comunism pe Internet, motorul de căutare are 1.9 milioane de snoave de împărtăşit. Atâţia oameni au ales să scrie despre asta, în aducere aminte. Dar câţi oare, mai degrabă, au preferat să uite? Un clasament făcut pentru Evenimentul Zilei de un retalier de alimente, acum cinci ani de zile, releva că, de Sărbători, pe primele cinci locuri la produsele cumpărate au fost: 1) bananele, 2) apa minerală carbogazoasă, 3) apa plată, 4) portocalele şi 5) zahărul. Asta se întâmpla, atenţie, după 20 de ani de libertate, timp în care s-a maturizat şi ultima generaţie de copii optzecişti,  care au ajuns şi ei să-şi întemeieze familii şi a mai crescut şi prima cohortă de născuţi ai Revoluţiei.

Dovadă că trauma foametei din ultimii zece ani de conducere ceauşistă s-au întipărit în codul nostru genetic într-atât încât şi astăzi, îl celebrăm, anonim, prin coşul hibernal. E înfiorător, pe undeva. Aniversarea felului ritual în care dictatorul a murit, în faţa plutonului de execuţie, începe cu sărbătoarea omonimă de Moş Niculae. Deşi am putea pune orice în nenorocitele ălea de ghete, de la mere ionatane la bucăţi de mango confiat, totuşi, ca nişte veritabile furnici în furnicar, începem prin a ne procura fructele mâniei din supermarket. E o pregătire pentru ce vine de 25 decembrie.

O nuieluşă sau o bâtă pentru Ion Iliescu

După care, pe măsură ce trece luna, ne uităm cu un amestec de spaimă şi fascinaţie la Crăciun şi la Ion Iliescu. De ce? Pentru că lui îi datorăm pata de generaţii care va rămâne pe cea mai cuminte dintre Sărbători. În ziua Naşterii Domnului, mesianicul Iliescu a ţinut morţiş, în antiteismul său, să execute un Dictator. Nu c-o zi înainte. Nu c-o zi după. Fix atunci. Ca să ne rămână sânge pe mâini generaţii după generaţii, astăzi octogenarul care trage de sforile “celui mai democratic partid din România” e posibil că e unicul, marele artizan al farsei groteşti care explică de ce bananele au ajuns să fie aliment “tradiţional” odată ce-a început iernatul. Pentru că, ideologic, nu există nici o diferenţă între Ceauşescu, Iliescu şi oamenii pe care i-a atras împrejuru-i.

Este suficient să te uiţi la decizia Guvernului privind Sănătatea din România: 100 de lei în plus la salariile doctorilor şi trei lei în plus pe zi pentru mâncarea bolnavului din spital ca să reconsideri cumpăratul de banane pentru ziua de şase decembrie, chiar dacă azi sunt pe toate drumurile şi vin gata coapte, nu mai e nevoie să le laşi la maturat pe şifonier. Domnia sa afirma că Partidul nu a explicat foarte bine lucrurile făcute pentru populaţie, dar că e tendenţioasă afirmaţia că PSD s-ar trage din PCR, devreme ce PSD e “partidul revoluţiei”. Merită întrebat domnul Iliescu, astăzi, dacă în casa lui se sărbătoreşte Moş Nicolae, sau când e ultima oară când vreunul dintre emulii domniei sale au consumat, de Sânnicolau, banane? Portocale? Apă minerală? Şi, mai ales când au primit o nuieluşă în bocanci. Deşi, poate, meritau ditamai parul pe cocoaşă.

Dr. Gabriel Diaconu este medic specialist psihiatru