Supremul argument pentru cât de liberală a devenit România a fost dat, săptămâna asta, de-o tragedie. Nicolae Tănase, reputatul instructor de tir, a fost împuşcat în stil comando de un tânăr care apoi şi-a tras un foc în cap.
Agresorul n-avea permis de port armă, dar venea să înfigă gloanţe în ţintă, la poligon, ca divertisment. Onorabilul stabiliment sportiv oferea şi produse la vânzare, aşa cum ar trebui să facă orice salon al morţii care se respectă. La momentul de faţă, pe sângele a două victime, din şoc, din groază, din urletul părinţilor care şi-au pierdut un copil şi-al soţiei care şi-a pierdut un soţ, cuvine-se să tragem niscaiva învăţăminte. În materie de democraţie suntem încă în fază de infantilism, aşa că cel mai apropiat loc unde merită să ne uităm pentru inspiraţie este ţara tuturor oportunităţilor, Statele Unite, unde adastă cea mai veche foaie de constituţie modernă şi faimoasele “amendamente”. Primul amendament, o ştie şi cel din urmă pelerin, e dreptul la cuvânt, vezi opinie. Este ce invocă de obicei jurnaliştii şi purtătorii de punct de vedere când cineva-i ameninţă cu cenzura.
Democraţie înseamnă să lupţi pentru dreptul altuia de-a vorbi urât despre tine. Americanii au însă şi altceva. Faimosul ”al doilea amendament”, care oferă şi garantează oamenilor dreptul la a deţine, purta şi folosi arme de foc. Dat fiind catalogul tuturor grozăviilor care s-au întâmplat în ultimii 20 de ani, respectivul paragraf de lege a fost intens contestat, de la analişti la documentarişti ca Michael Moore, în deja legendarul Bowling for Columbine. Lobby-ul vehement al adversarilor dreptului constituţional la port-armă a generat, în cele din urmă, o decizie istorică de-a limita accesul la…arme de asalt, ca cele folosite pe teatrele de luptă. Logica rămâne de domeniul ştiinţifico-fantasticului, anume că dacă arma trage cu 900 de cartuşe pe minut e într-un fel de letală, dacă trage cu mai puţin e mai puţin aducătoare de moarte.
În bătaia puştii oricărui psihopat
Înapoi în România, o lungă perioadă de timp statul a limitat accesul mai “liberal” la armă de auto-apărare la pistoalele cu aer comprimat, cu “bile” de cauciuc, aşa-zisele „ne-letale”. Asta până în noiembrie 2013 când o tânără a fost împuşcată în cap, în cartierul Militari din Bucureşti, cu o astfel de armă. Incidentul violent a readus, pentru o vreme, pe tapet dezbaterea privind accesul la mijloace de mare risc şi care ar trebui să fie filtrele de control. Pentru că, pe de altă parte, majoritatea experţilor îşi vor spune că fapta de mare agresiune e conjuncturală, şi că nu metoda face crima, cât crima conţine, în mobil, obiectul folosit. N-ai să impui permis pentru deţinerea de cuţite de bucătărie, topoare şi bâte, spre exemplu, doar pentru că sunt folosite în evenimente care pun viaţa altora în pericol. Pe de altă parte, când vine vorba de arme există un fetiş, o fixaţie socială, din simplul fapt că arma de foc e letală de la distanţă şi, practic, poate fi folosită împotriva unui individ care nu are, într-o situaţie limită, nici un mijloc de apărare. E de altfel marele motiv pentru care, pe bună dreptate, în România regimul armelor şi muniţiilor este strict controlat.
Ce e surprinzător este că nu era, până deunăzi, nici de interes public şi nici foarte cunoscut în popor că poţi trage cu arma şi dacă n-ai fost instruit şi acreditat, privind regimul armelor şi muniţiilor. Deci practic, de pe stradă luat, cum că poţi slobozi gloanţe contra unei sume oarecare. Veriga de vulnerabilitate e tulburătoare şi nu poţi să nu te întrebi cum o persoană experimentată, precum Nicolae Tănase, nu s-a gândit niciodată că, atâta timp cât nu poţi verifica din ce material psihologic e făcut clientul, n-ai de unde şti că nu vine ziua când un domn perturbat puternic în psihismul lui va veni, va lua o armă şi-n loc să tragă în ţintă te va lua pe tine, sau pe el, în cătarea Glock-ului.
Noroc că la criminaili noştri pistolul nu este la modă
Chestiunea este cu atât mai complicată cu cât, spre aducere aminte, după cazul Vlădan, poliţistul care a deschis focul şi-a făcut multiple victime la coaforul Perla, tot din Capitală, Ministerul de Interne a reuşit performanţa de-a suspenda, sau anula, doar 58 de permise de port-armă la nivel naţional. Cârcotaşii au zis la vremea respectivă că e doar un exerciţiu făcut de ochii soacrei, ca să nu zică lumea că nu şi-au făcut treaba auditorii. România rămâne o ţară unde criminalitatea prin armă de foc rămâne foarte scăzută, prin comparaţie la alte state. Într-un clasament parţial, făcut pe 75 de ţări, ne plasăm la fundul listei. Moartea, fie homicid or suicid, prin folosirea unei arme de foc, la noi e de 100 de ori mai rară decât în ante-menţionatele State Unite. E de zece de ori mai rară decât la vecinii noştri bulgari. Ce este totuşi neobişnuit, în clasificare, e că, de departe, cele mai multe morţi, în România, prin armă de foc sunt…accidentale (0.09 la suta de mii), urmate de suicid (0.06 la suta de mii) şi-abia apoi homicid.
Severitatea fenomenului, oricât de rar, obligă totuşi la o formă de emancipare, pe măsură ce generaţiile se succed şi devreme ce din ce în ce mai mulţi oameni caută să obţină, să deţină şi să folosească, în scop recreaţional, arme. Deşi numărul incidentelor în ultimii zece ani a avut o frecvenţă stabilă, şi e aproximativ la jumătate faţă de cât era frecvenţa acum 15 ani, spre exemplu, prevenţia e mama învăţăturii. Rigoarea cere ca, după acest teribil incident, autorităţile statului să revizuiască gaura legislativă prin care moartea lui Nicolae Tănase a fost făcută posibilă. Prin neglijenţă. Prin dezinteres. Prin apatie birocratică.
Dr. Gabriel Diaconu este medic specialist psihiatru
Recomandările noastre
