N-au școală nici câte clase are un tren, dar fac pușcărie pentru evaziune fiscală. Mascații fac descinderi în „pagodele” lor cu turnulețe mai ceva ca bigoții pelerinaje la mânăstiri. Reporterii riscă o tăvăleală în toată regula fără ajutor din partea polițiștilor. Țiganii din Sintești trăiesc în legea lor și fac pârnaie după cea a noastră

Poate cei mai cunoscuți țigani din țară, la concurență cu lăutarii din Clejani și maneliștii mediatizați în forță la TV, sunt căldărarii din Sintești, județul Ilfov.

Nu trece luna să nu-i calce mascații, la ore când doar cocoșii sunt treji, să le sperie pirandele și puradeii și să mai salte din așternut câțiva dintre etnicii conlocuitori. Că, la Sintești, sat ce ține de comuna Vidra, evaziunea fiscală este de multă vreme o meserie „cinstită”. La început, prin anii ’90, căldărarii și-au ridicat pagode cu turnulețe din afaceri cu fier vechi și, mai nou, prosperă din vânzarea de softuri către companii care, la rândul lor, fentează statul cu TVAul. Distracția este că rata de alfabetizare din Sintești este cam ca cea dintr- un cătun somalez. Romii au dat cazanele de țuică pe facturi false, chit că majoritatea sunt analfabeți. E limpede că neștiința lor de carte și speranța la înavuțire rapidă i-au transformat în cozi de topor pentru alți infractori, de astă dată cu studii. Afacerea Siveco, în care o țigancă analfabetă a prestat servicii de testare ale unor sisteme informatice, este vârful aisbergului.

Dacă, până nu demult, romii ascultau de bulibașă, care reprezenta atât legislativul, cât și judecătorescul, astăzi țiganii trăiesc în legea lor și fac pușcărie după Codul Penal. Bulibașa Mihai Ion mai e bulibașă doar cu numele, că rar mai este cheamat la vreo dreaptă judecată. Iar o vizită neanunțată în țigănia din Sintești, fără vreun „ghid” din etnia lor, se poate lăsa cu urmări nedorite, că oacheșii locuitori ai satului ilfovean fac alergie la străini și își uită brusc bunele maniere la vederea unei camere foto.

„Aliatul NATO” și protecția muncii

O descindere la Sintești, fără susținere informală și logistică adecvată, e cam și cum România ar porni să invadeze Rusia, fără suportul NATO. Aliatul nostru în această privință a fost domnul Villiam Oaie – zis Villi – om cu facultate, masterat și doctorand la SNSPA, în prezent funcționar la primăria Jilava. Un rom respectat și influent atât în comunitatea țigănească cât și în restul lumii. La început, Villi ne-a ținut o utilă dizertație de instrucție tehnico-tactică, la o terasă din fața Primăriei Jilava. „N-avem timp să ne plictisim pe aici… Chestia asta, că te mănâncă țiganii din Sintești de viu e un clișeu! Poate câinii, doar noaptea! Nici asta cu turnulețele pe case nu se mai poartă... Nici afaceri cu feroase și neferoase nu se mai fac!”, ține Villi să demonteze câteva mituri. Domnul Oaie povestește că, după ’89, unde e acum Sinteștiul era teren viran. „S-au așezat într-o vatră și s-au format două cartiere. Cel «rezidențial», de la drumul mare, cu pagode, și cel din spate, al țiganilor săraci. În total sunt 200 de gospodării, cu 1.500 de inși, împărțiți cam egal. Cei bogați și cei săraci lipiți!”, ne explică „aliatul NATO”.

Nici staborul nu mai e ce a fost!

Lecția lui Villiam Oaie este cam lungă, dar instructivă. Trage de timp, iar din discuțiile lui telefonice ne dăm seama că Sinteștiul nu s-a trezit. E 10.00 dimineața. De la el aflăm că bulibașa a fost primul stabilit în vatra satului și că, la început, n-avea nimeni acte pe casă sau teren și că azi sunt trase gaze și curent. „Doar canalizare n-au. Țiganii nu-și bagă WC-ul în casă. Așa-i tradiția! Și dacă-și pune vreunul, îl ține secret, să nu se facă de râs...”, întră Villi în detalii igienice. Mai aflăm că, dacă vreun țigan e pe ducă, „îl bagă în cort și aprind un foc!”. Nici staborul nu mai e ce-a fost: „E o chestie bună pentru ne-romi. Să se arate că e autoritate în etnie! Țiganii de vatră, românizați, nu cred în tâmpeniile astea... Doar ăștia ai lu’ Cioabă, că-s adventiști, mai cred!”. Până la urmă, cum e corect, țigan sau rom? Răspunsul e spontan: „Mi-aș zice țigan, din spirit de frondă”.

Fierul vechi și galbenii de la BNR

„Aliatul NATO” își întrerupe brusc lecția și ne face semn că putem porni spre Sintești. Indicatorul de la intrarea în sat a dispărut. În curtea palatelor, țiganii stau la soare și se uită suspicioși la strănii care le numără turnulețele. „Nu pozați”, ne avertizează Villi. Facem primul popas: pagoda lui Mihai Ion, om de 70 de ani și de 41 de ani bulibașă la Vidra, are patru nivele, termopane cât încape, o grădină de trandafiri și felinare la intrare. Sala de primire, toată din marmură, e de dimensiunile celei de la Peleș. Iarna, numai încălzirea pe gaze îl costă 2.000 de lei. „Nu miau plăcut turnulețele”, se alintă liderul onorific al țiganilor sinteșteni. Când și-a ridicat casa, în jur avea doar porumb, povestește moșul, îmbrăcat în trening, șlapi și pălărie. Când vine vorba de afaceri, de bani și de câștig, se face că n-aude: „Toată lumea avea firme de fier vechi. Se muncea mult!”. La fel, și când vine vorba de noile afaceri cu facturi fictive. O dă pe altele: „Atunci era goana după aurul confiscat de comuniști! Aveam toți de luat câte o sută, două sau chiar trei sute de galbeni cu Franz Iosef”. Ce nu spune bulibașa este că, la Sintești, pe toți îi cheamă la fel. Adică numele principale sunt Mihai, Ion, Stan, Gogu sau Gheorghe, în diverse combinații. Și că BNR-ul s-a trezit atunci cu zeci de inși cu nume similare care cereau aceeași sumă de bani. Afaceri țigănești...

„Mascații vin de când se arestează parlamentarii între ei!”

Pe stradă, pirandele au fuste largi, colorate, iar baticurile înflorate lasă în jos, spre obraji, doar codițele împletite. Obiceiurile se uită greu. „La noi, femeia nu trece înaintea bărbatului. Dacă ai pus mâna pe picioare, tre’ să te speli înainte să mănânci... Așa e gena noastră! Iar fata, fata nu se mărită fără voia tatălui! La noi astea merg și acum...”, explică bulibașa cum stau lucrurile în comunitatea sa. Nici bulibășoaica sa, de 67 de ani, femeie experimentată, nu se peste treburile sale.

Nea Ion este cam supărat pe mascații care au devenit deja ai casei la el în sat. „Am festival de două ori pe lună cu ăștia! Da’ la mine n-au venit. se uită, și pleacă... Au început să vină după 2000. Ce să caute? Firme... Vin și cu televiziunile, să-și facă publicitate! La noi sunt doar 30 de persoane pe fugă, adică «căutați»!”, se oftică moșul. Și se ambalează și mai tare: „Asta de când au început parlamentarii să se bage la pușcărie între ei! Luai- ar dracu’ să-i ia!”.

Judecata țigănească, Manșon și Ponta

Bulibașa e resemnat. Legea sa țigănească nu prea mai e la putere: „De vreo opt ani nu mai vine nimeni la mine să-i fac dreptate”. Spune că, înainte de Revoluție, făcea ședințe cu milițienii la el pe stradă. „Când era «Tata Nițu» (generalul Nițu, ex-șef al Poliției Capitalei - n.r. ), se împăca bine cu noi”, rememorează bulibașa Mihai Ion, vremurile bune ale „guvernării” sale, când țiganii îi pupau mâna lui „Tata” Nițu. „O judecată țigănească se face acum la cazuri mai mici, când nu se înțelege între ei și se ajunge la scadal. Cum ar fi când se despart copiii și se împarte averea. Că acum nu mai e ca pe timpuri, când femeia stătea după bărbat.. Divorțează! Și, mai nou, acum vin româncele la țigani!”. Villi Oaie îl aprobă din cap, meditativ. Bulibașa se întristează când vine vorba de urmașii săi. Are două fete și a mai avut un băiat care i-a murit fix de Anul Nou, în urma unui accident cu o petardă. „A dat și la televizor, peste tot…”, lăcrimează bătrânul țigan după iubitul său Manșon, că așa îl chema pe feciorul său, băiat cu carte, care la 30 de ani avea chiar liceul terminat. Manșon înseamnă pește pe țigănește.

Se înviorează când vine vorba de mâncarea preferată. „Îmi face bulibășoaica varză cu carne, «șahaimas» cum îi spunem noi!”. O dă pe politică, cum îi șade bine unui șef: „Ponta e o poamă dată dracului! Cre’ că neamțu’ ăla o să iasă președinte!”.

Cortul din curtea casei. Realitatea din spatele turnulețelor

Realitatea cruntă din Sintești este dincolo de strada principală, în spatele palatelor cu turnulețe. Acolo sălășuiește o parte a țigănimii care nu apare la televizor decât în reportajele ziariștilor din Occident. Ignoranții și ignorații. Aproape toate casele au câte un cort în curte, semn că obiceiurile ancestrale țigănești, de când colindau lumea cu șatra, încă le sunt întipărite în genetica pervertită de facturi false. De aici și-au recrutat șemcherii carnea de tun pentru evaziunea fiscală. Cel mai deștept de pe uliță abia dacă are două clase, iar Mihai Gogu, de 63 de ani, decanul de vârstă și un bulibașă stradal este analfabet. Printre teleguțele măgari, ce contrastează merțanele de la nici o sută de metri depărtare, se înghesuie puradei în curul gol și pirande de nici 20 de ani, îmbătrânite deja de cel puțin trei sarcini duse până la cap. Prin curți sunt mormane uriașe de pet-uri și alte deșeuri de plastic, semn că fierul vechi a căzut în desuetudine.

Strada colbuită se transformă, când plouă, într-un smârc. „Banii s-au dat și i-a luat primarul, și după aia l-au luat la pușcărie! Nici lumină n-avem! M-am apucat iar de căldări și cazane”, se supără pe viață nea Gogu. Țiganii de pe ulița sa sunt zilieri pentru romii de pe drumul mare. „Lucrez cu ziua pentru Gogoaie și Toma Bogatu’, pentru 30 de lei... Nici mâncare nu-mi dă!”, se jeluiește Manșonică Mihai care, la 40 de ani, are trei copii și zero școală. Se laudă un pic: „Dar de socotit banii, știu!”. La fel ca el, toți. În jurul nostru se adună șatra. Villi, „aliatul NATO”, devine circumspect: „Hai! Gata! Să mergem!”. Plecăm din țigănie. Spre București.

Întoarcerea la cazanele de țuică

La Sintești, doar strada principală are becuri pe stâlpi. Și ăia doar din loc în loc. Asfaltul e un neologism și canalizarea ține de ficțiune. Acum, că s-au pus iar mascații pe ei, căldărarii se întorc la origini. Cei bătrâni, care mai știu să îmblânzească arama cu ciocanul, s-au reapucat de ciocănit la cazanele de țuică. Sunt căutate, că se vând la kilogram. Un cazan de 30 de kile se dă și cu 30 de milioane de lei vechi! Pe Mihai Mihai, un moș de 70 de ani, care de la 12 ani a învățat arta căldărarilor l-am găsit în fundul curții sale. Pe un scăunel, bate cât e ziua de lungă în fiare stresând orătăniile și puradeii din bătătură: „Acu’, că nu mai merge cu fieru’ vechi, fac un cazan la patru zile. Am ciocane... Cupru mai trebuie!”. Habar n-are câte cazane a făcut la viața sa. „Peste 2.000!”, îi sare în ajutor un nepot cu un I-Phone cât o cazma în mână. „Mai multe!”, râde moșul cu gura știrbă. La Sintești, dentistul e ăla care doar scoate dinți, nu ți-i și pune. Bulibașa Mihai Ion a ciocănit și el la cazane în tinerețe. Se uită admirativ la tehnica conaționalului său: „E treabă migăloasă. Nici cel mai tare inginer de la IMGB, pe vremuri nu știa cum se face alămeala la cazan!”.