Până și cei mai înverșunați atei au crizele lor de îndoială, mai ales în fața momentului adevărului care este Moartea: „Dar dacă...?”
Formulat acum patru veacuri, Pariul lui Pascal tulbură și azi: „Dacă Dumnezeu există și tu ai crezut în El, ai câștigat totul. Dacă nu există și ai crezut, nu ai pierdut nimic. Dar dacă există și nu ai crezut, atunci ai pierdut totul.”
Nu atât moartea sperie, ci faptul că după ea ar putea urma o nouă viață (și încă eternă!), în care soarta să ne fie decisă de un Judecător implacabil, în conformitate cu faptele săvârșite în viața de acum. Duminica aceasta, în care se lasă sec de carne și intrăm în ultima săptămână dinaintea Postului (zisă și „săptămâna albă”, pentru că se face dezlegare la lapte, brânză și ouă), este dedicată tocmai Înfricoșătoarei Judecăți, așa cum a fost descrisă de Însuși Mântuitorul. Criteriul de separare a celor buni de cei răi este uluitor de simplu: binele făcut în această viață. Cei care i-au hrănit pe flămânzi, le-au dat să bea celor însetați, i-au primit pe străini etc. moștenesc Împărăția Cerurilor, iar restul merg în Iad.
Soarta de Dincolo se decide, așadar, în urma unor gesturi care nouă, Aici, ne pot părea insignifiante. Uităm prea adesea că Omul a fost făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și că, prin urmare, toți oamenii pe lângă care trecem cu nepăsare, care uneori ne agasează, alteori ne plictisesc, sunt niște dumnezei. Căzuți, degenerați în urma Păcatului originar, dar dumnezei. „Eu am zis: dumnezei sunteți”, amintește Iisus (Ioan 10, 34).
Ne puteți urmări și pe Google News
Așa cum unui nobil scăpătat, ajuns în zdrențe, nimeni nu îi poate lua noblețea cu care s-a născut, la fel unui om nimeni nu îi poate lua dumnezeirea.
Mai mult, însăși Judecata de Apoi, acest Proces unde toți vom fi chemați, este numită adunare a dumnezeilor: „Dumnezeu a stat în dumnezeiasca adunare și în mijlocul dumnezeilor va judeca” (Psalmul 81).
Hristos se identifică cu toți dezmoșteniții soartei („Întrucât ați făcut unuia dintre acești frați ai Mei prea mici, Mie Mi-ați făcut”), neașteptând de la noi altceva decât Milă și Iubire.
Părintele Constantin Sturzu constată și aici formidabila smerenie a lui Dumnezeu: Dacă El este cerșetorul, El este săracul, El este bolnavul, înseamnă că „El se pune mai jos decât noi astfel încât să nu avem cuvânt de îndreptățire că n-am putut să facem ceva din porunca Lui”. Și Pr. Sturzu conchide: «Dacă se punea mai sus decât noi, am fi spus că noi nu putem să ne ridicăm la acea măsură, că n-avem putere. Dar dacă e mai jos decât noi (prin „acești prea mici” pe care-i întâlnim în viață), atunci ce este mai firesc și mai simplu decât să te apleci, să te cobori?! Asta nu cere efort, ci doar bunăvoința de a te apleca asupra celuilalt, cu iubire milostivă.»
Până la urmă, criteriul Mântuirii este perfect echitabil: la iubirea lui Dumnezeu, care și-a dat Fiul la moarte pentru izbăvirea Omului, și Care a murit pe Cruce cu brațele întinse îmbrățișând lumea, suntem noi capabili să răspundem cu un crâmpei de iubire?
Recomandările noastre
