Cred că e potrivit cu timpurile să încercăm să lămurim întrucîtva conceptul de jihad, central pentru gîndirea islamică. Am ezitat mult înainte de a scrie acest text, mai ales pentru că spațiul acestui mic articol este cu totul insuficient pentru a explica un concept atît de complex – sau, mă rog, cît pot înțelege eu din acest concept cu semnificații multe și contextuale. O fac, totuși, asumînd și riscul schematismului și pe cel al brevității, dar mai ales pe cel al folosirii unei limbi mediatoare. Necunoscînd araba, tot ce știu despre jihad știu, mai ales, din surse anglofone și francofone. Izvor principal pentru cele ce voi spune aici este lucrarea de peste 750 de pagini intitulată ”The legacy of jihad. Islamic Holy War and the fate of non-muslims”, apărută în 2005 în Statele Unite, care cuprinde texte ale unor importanți lideri arabi din toate timpurile, dar și ale unor arabiști contemporani, toate dedicate descifrării sensului jihadului.
Dar, înainte de a vorbi despre jihad, cîteva lămuriri preliminare pentru a înțelege exact starea de spirit generală a islamului. Islamul este o religie misionară prin esența ei. Ea se adresează deschis întregii omeniri, iar orice musulman este obligat să propage credința islamică în lume. Obligația această este înscrisă clar în Coran (34.28). Spațiul islamic este considerat, încă de la prima generație de urmași ai Profetului, ”casa păcii” (dar al-salam), iar spațiul non-islamic este ”casa războiului” (dar al-harb). De aceea, folosirea mijloacelor războinice de către musulman în lumea non-musulmană este perfect adecvată. Sigur că evoluția istorică și politică a Islamului a arătat de foarte multe ori că state islamice s-au războit între ele, dar de fiecare dată ele au avut grijă să se eticheteze unul pe celălalt drept ”necredincios” sau ”rebel” sau ”eretic” pentru a putea duce războiul. Fenomenul războaielor intra-musulmane a luat amploare începînd cu secolul al XVIII-lea și a crescut în amploare pe măsură ce au apărut tot mai multe entități care au început să lupte pentru puritatea Islamului. Cînd nu concepi decît un Islam pur, indiferent ce înțelegi prin asta, o bună parte din Islamul real devine inamic, iar jihadul se poate extinde chiar și asupra lui. În plus, așa cum arată undeva Bernard Lewis, în Islam este o adevărată tradiție ca liderii politici să nu prea țină seama de învățăturile Coranului, iar juriștii lor să facă eforturi colosale pentru a concilia faptele acestora cu preceptele sfinte.
A doua precizare este aceea că niciodată musulmanul nu este considerat vinovat pentru declanșarea unui război, ori pentru săvîrșirea unui act războinic în ”casa războiului”, pentru că se socotește că infidelul a stat în calea propagării islamului și musulmanul nu a avut altă cale să-l înlăture.
Știu că sloganul la ordinea zilei este că islamul e o religie a păcii. Adevărul este că uneori este, alteori nu este. În privința păcii și a războiului, islamul este ambiguu. Dacă Isus Cristos propovăduiește pacea cît se poate de clar, în vorbe și fapte, Profetul Mahomed este cît se poate de ambivalent. Îi place curgerea de sînge, ridică sabia la rang de principiu teologic (”sabia este cheia care deschide împărăția cerului”), dar înțelege și beneficiile păcii. Tocmai această ambiguitate face ca atît cei care susțin că Islamul e o religie a păcii, cît și cei care susțin că nu e deloc așa să aibă dreptate și nici una dintre opinii să nu poată avea argumente decisive de partea ei. Sigur, politicienii pot spune orice, la fel și comentatorii motivați ideologic. Dar islamul este deopotrivă o religie a păcii și a războiului, așa că te lasă pe tine, creatură a lui Dumnezeu, să îl citești cum vrei.
Ne puteți urmări și pe Google News
Acum, cîte ceva despre jihad. Cuvîntul desemnează un efort făcut din toată inima, cu convingere, cu energie. Jihad este îndeplinirea de către musulman a oricărei obligații ce-i revine din Coran ori din Hadituri, cu convingere și elan. Este, mai exact, o luptă cu sine pentru a deveni mai bun în lumina Coranului. Un fel de efort interior materializat în acțiuni exterioare pe calea desăvîrșirii morale. Ca orice religie, și islamul are de recomandat fidelilor săi un efort interior spre îmbunătățire. Acesta este ceea ce se cheamă ”marele jihad”. Există, însă, și accepțiunea de război dus împotriva infidelilor cu scopul de a întinde credința musulmană pe tot pămîntul. Acesta este ”micul jihad”, adică exact coșmarul pe care îl trăim noi, acum. Interesant este că există multe texte ale unor învățați musulmani prin care se atrage atenția diferiților lideri ai comunităților islamice să folosească responsabil și rar cuvîntul ”jihad”. Cum cea mai mare parte a populației musulmane nu are multă școală și este, mai degrabă, ignorantă, distincția dintre marele și micul jihad nu le este deloc la îndemînă. Cei mai mulți musulmani înțeleg prin jihad războiul sfînt cu infidelii. Tocmai de aceea învățații mai luminați atenționează împotriva uzului excesiv al cuvîntului pentru că nu este de dorit să pui comunitatea în stare de război tot timpul. Asemenea avertismente vin încă din Islamul medieval și ne putem da seama cît sînt de importante, tocmai prin faptul că propaganda Islamului fundamentalist folosește obsesiv cuvîntul jihad și numai în sensul său ”mic”. În general, cuvîntul jihad este puternic abuzat începînd cu secolul al XIX-lea, iar astăzi este poate cel mai folosit și cunoscut cuvînt arab.
Specialiștii apreciază că jihadul are trei funcții importante pentru lumea islamică. Prima, este aceea de a mobiliza energii, de a motiva arătînd culmile cele mai înalte pe care și le poate dori un credincios, adică plasarea sa într-o lume eternă a linștii, a lipsei de griji și a durerii, aproape de Creator. Pentru a duce de nas mai mulți ignoranți, propagandiștii jihadului adaugă lipsei suferinței și bonusul plăcerii ca fiind asigurat în acea lume. Totul e să te duci acolo pe calea jihadului. Aici, vei fi martir, ceea ce e o onoare. Acolo vei fi satisfăcut, ceea ce e o plăcere. Ambele, în eternitate. A doua funcție este aceea de a asigura legitimitatea liderului. Iată ce spune Rudolph Peters, profesor emerit de drept islamic la Universitatea din Amsterdam, dar și la Harvard: ”După anul 750, unitatea politică a comunității islamice s-a pierdut și niciodată nu a mai fost refăcută. Mai mulți conducători vor guverna diferite regiuni în lumea musulmană. Una dintre căile prin care un asemenea lider își asigură legitimitatea este să conducă jihadul împotriva necredincioșilor, ceea ce este o sarcină principală pentru un adevărat și pe deplin legitim calif”. Cu alte cuvinte, jihadul este marca pe care un lider și-o arogă pentru a demonstra tuturor celorlalți și Cerului că el este, de fapt, califul. Problema, evident, este aceea că mai toți liderii islamici se reped să conducă cîte un jihad, fiecare pretinzînd că el îl poartă pe cel adevărat. A treia funcție a jihadului este aceea de a permite continua elaborare de reguli pentru reglementarea raporturilor cu necredincioșii. Cum în stare de război geometria relațiilor dintre combatanți se schimbă des și rapid, jihadul este o ipoteză extrem de generoasă pentru mulțimea de muftii, dar și emiri și imami care, deși teoretic n-au dreptul, emit fatwa după fatwa stabilind ce e de făcut, cine luptă bine, cine luptă rău, distribuind merite și vinovății. În fond, e vorba tot despre legitimitatea exercitării puterii.
Nu pretind că aceste precizări ne vor face jihadul mai suportabil. Dar, măcar, ne ajută să înțelegem puțin mai bine de ce ni se întîmplă ce ni se întîmplă.
Recomandările noastre
