În ultimele două luni, în spaţiul public din România au apărut elemente ale unei nedorite întoarceri în timp cu aproape trei decenii, în care exista o veritabilă psihoză a Securităţii. Publicarea aşa-numitei „Liste a lui Hodor”, cu titlu de „descoperire-bombă” (în fapt, o listă banală, ca multe altele întocmite de Securitate) şi reacţiile ce au urmat trebuie analizate cu calm şi înţelese într-un context mai larg

„Nu Adevărul era miza, ci aruncarea acuzației de colaboraţionism asupra unei persoane incomode Grupului numit «Boierii Minţii», pe care consilierul CNSAS, Mădălin Hodor, îl frecventează”

Deconspirarea Securităţii în context european

Imediat după căderea comunismului s-a pus problema gestionării trecutului totalitar, iar politicile dominante au fost în direcţia unei reconcilieri prin cunoaştere şi asumare, nu a unor răzbunări colective. Privind retrospectiv, România nu a repetat gre- şelile din Cehoslovacia şi Ungaria, în care, în numele unei lustraţii radicale au fost încălcate drepturile fundamentale ale omului, deoarece s-a operat cu un concept al vinovăţiei colective, prezumate, dar nu dovedite. România a început cu un decalaj de un deceniu deconspirarea Securităţii ca „poliţie politică”, însă a construit cea mai echilibrată legisla- ţie din Europa. Patru elemente cumulative conferă superioritate legislaţiei româneşti faţă de cea din Germania, Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Ungaria sau Albania. În primul rând, este respins criteriul vinovăţiei/responsabilităţii colective, fiind adoptat principiul juridic al responsabilităţii individuale. În al doilea rând, calificarea drept „colaborator” sau „lucrător” al unei persoane se face după criterii strict calitative. Cu alte cuvinte, nu orice interacţiune cu Securitatea este „colaborare”, după cum calitatea de salariat al Securităţii nu înseamnă automat intrarea în categoria „lucrătorilor”, ci doar dacă au fost afectate drepturi şi libertăţi fundamentale. În al treilea rând, persoana considerată de CNSAS a fi „colaborator” sau „lucrător” are dreptul fundamental la apărare şi este protejat de prezumpția de nevinovăţie până la o decizie definitivă a unei instanţe de judecată. În sfârşit, în al patrulea rând, spre deosebire de Germania în etapa iniţială, de exemplu, se consacră caracterul public al cunoaşterii interacţiunii unor persoane cu poliţia secretă a regimului comunist. În România, chiar dacă o persoană primeşte o adeverinţă prin care se atestă faptul că nu a fost „colaborator” sau „lucrător” în sens legal, în preambulul documentului sunt menţionate dovezile factuale certe ale relaţiei respectivei persoane cu Securitatea. Publicul are posibilitatea să cunoască faptele şi să- şi formeze o opinie bazată pe fapte, nu pe speculaţii, bârfe sau zvonuri.

Din perspectiva mecanismului legal descris anterior, aruncarea stigmatului colaboraţionismului cu Securitatea asupra unor persoane pe baza unor simple menţiuni sau fără a se evalua conţinutul concret al interacţiunii cu poliţia secretă este o sfidare la adresa drepturilor fundamentale ale omului şi, respectiv, a mecanismului care trebuie să asigure respectarea lor, statul de drept.

Justițiarismul „post-anticomunist” în ac iarismul „post-anticomunist” în acţiune

Mădălin Hodor, un istoric fără operă, dar cu ambiţia neostoită de a deveni vedetă prin „bombe de presă”, este doar un simplu pion al unui joc cu mize ce par a fi mari.

Analiza reacţiilor publice ale admiratorilor de moment ai dlui Hodor, aşa-numitele „conştiin- ţe civice”, ne arată că, potrivit propriilor lor criterii, sunt complici prin tăcere atunci când a fost dovedită nu doar interacţiunea, ci chiar colaboraţionismului cu Securitatea a unor „lideri ai societăţii civile”.

Sunt nenumărate dovezile dublei măsuri ale unora dintre cei care se prezintă drept „intelectuali publici” în raport cu faptele unor lideri de opinie care nu sunt parte din acelaşi „trib”. Impresia că nu este că- utat adevărul, ci doar instrumente pentru a-i lovi pe cei care sunt de o altă opinie este tot mai persistentă. Altfel, nu ar trebui să existe „colaboratorii noştri” (pe care trebuie să-i ţinem ascunşi) şi „colaboratorii lor”, care sunt prezentaţi drept personificarea Răului şi a mizeriei umane.

Compromiterea lui Ioan Aurel Pop

Atacarea publică a lui Ioan Aurel Pop, cu scopul evident al decredibilizării sale interne şi internaţionale, face parte dintr-o competiţie pentru resurse, simbolice şi materiale. Pentru adversarii săi, era esenţial ca Ioan Aurel Pop să nu devină preşedinte al Academiei Române deoarece este o persoană activă public, un bun orator şi, mai ales, reprezintă un curent ideologic care consideră că globalizarea este un fenomen asimetric, în care cei mai slabi pierd, iar unica soluţie de protecţie este întărirea statului-naţiune şi, subsecvent, a identităţii naţionale. Deoarece compromiterea lui Ioan Aurel Pop înainte de alegerile din Academia Română a eşuat (în pofida presiunilor dlui Hodor asupra colegilor săi pentru a-i elibera fotocopiile, deoarece era programat să le primească în 6 iunie 2018), a urmat aruncarea disperată în spaţiul public a unor pseudo-dovezi, pentru a induce un stigmat al vinovăţiei asupra preşedintelui Academiei Româ- ne. Celelalte persoane menţionate în documentul Securităţii sunt doar victime colaterale, menite a da o aparenţă de obiectivitate şi seriozitate ştiinţifică unui demers profund partizan şi lipsit de fundamente metodologice. Niciun istoric serios nu ar fi riscat compromiterea profesională prin publicarea unei simple liste, fără cercetări de profunzime şi explicaţii ale contextului istoric. De asemenea, primul loc în care trebuie publicate studiile istorice sunt revistele de profil, nu o publicaţie cu opinii politice manifeste.

Publicarea de liste cu persoane despre care nu există dovezi substanţiale privind colaborarea lor cu Securitatea indică nu doar lipsa de profesionalism şi de responsabilitate, ci un act profund imoral. Nimic nu poate justifica, în numele unor înalte valori etice, precum „Adevăr”, „lupta împotriva Răului” ş.a. aruncarea unui stigmat asupra vieţii şi carierei unor persoane. Sensul european al deconspirării poliţiilor politice este de a construi o democraţie cu oameni al căror trecut este transparent, nu de a inventa vinovăţii nonpenale impresciptibile pentru fapte incerte. Lipsa de demnitate a demersului dlui Hodor este ignorarea unui criteriu sacrosanct pentru istorici: „audiatur et altera pars”. În condiţiile în care lista în care apare numele dlui Ioan Aurel Pop (cu menţiunea olografă „nu”) era cunoscută în CNSAS de un deceniu, de nu l-a chestionat dl. Hodor pe rectorul universităţii clujene în legă- tură cu informaţiile care apar în respectivul document? Răspunsul devine inevitabil: pentru că nu Adevărul era miza, ci aruncarea stigmatului colaboraţionismului asupra unei persoane incomode pentru Gupul numit „Boierii Minţii” (n.r. - Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, Horia Patapievici etc) pe care îl frecventează şi acum doreşte să-l prezinte cu aura unei victime a unor maşinaţiuni politice. Adevărul trebuie spus răspicat: nu dl. Hodor este victima, ci persoanele asupra cărora a plasat stigmatul colaboraţionismului, fără a avea dovezi în afara dubiului. Din păcate, mecanismul maculării este anun- ţat a fi pus în funcţiune pentru alte persoane cu mare notorietate. În acest tip de demers, importante nu sunt dovezile factuale incontestabile, ci aruncarea suspiciunii asupra „inamicilor” (principiu clasic al propagandei totalitare). 

Cercetătorul Hodor a profi tat de calitatea sa de funcţionar public, angajat al CNSAS

Mădălin Hodor (foto) a publicat pe 12 aprilie, în Revista 22, sub titlul „Ioan Aurel Pop, Cornel Nistorescu și Dorel Abraham, pe lista colaboratorilor Se curității”, un articol şi o listă, de fapt „Tabelul cuprinzând colaboratori care sunt în legătura unităţii noastre” întocmit pe 13.05.1985, cu 200 de nume ale colaboratorilor UM 0225, unitatea Securităţii care se ocupa de urmărirea emigraţiei româ- neşti. Pe listă apar Ioan Aurel Pop, noul președinte al Academiei Române, Cornel Nistorescu, academicianii Gheorghe Vlăduţescu şi Dan Berindei sau sociologul Dorel Abraham.

După apariţia articolului, angajați ai Direcției Cercetare a CNSAS au sesizat printr-un Memoriu Colegiul Consiliului. Ei l-au acuzat pe autorul articolului, publicat în „22”, că a încălcat Codul de etică a funcționarilor publici. Concret, acesta a semnat articolul fără să precizeze că nu o face în calitatea de angajat al CNSAS, ceea ce ar contraveni articolului 9 din Cod, care spune: „Relațiile cu mijloacele de informare în masă se asigură de către funcționarii publici desemnați în acest sens de conducătorul autorității sau instituției publice, în condițiile legii”. Autorii Memoriului susțin că Hodor nu a avut aprobarea conducerii abia instalate la CNSAS și că ar fi profitat de poziția sa de cercetător la Direcția Investigații pentru a obține listele cu cele 200 de nume neanonimizate, ceea ce contravine legii. Mădălin Hodor a revenit cu un nou articol în care l-a atacat pe şeful Serviciului Cercetare, Silviu Moldovan, acuzându-l că apără Securitatea. 

 I s-a suspendat acreditarea de cercetător

Mădălin Hodor a rămas fără calitatea de cercetător al CNSAS. Pentru încălcarea regulamentului intern şi a legii de funcţionare a CNSAS, Hodor a fost suspendat din calitatea de cercetător acreditat, zilele trecute. Suspendarea a fost dispusă de o comisie a Colegiului, unde 11 membri au votat „pentru” şi doar doi i-au ţinut partea lui Mădălin Hodor. Seful Serviciului Cercetare din CNSAS, Silviu Moldovan, a ţinut să clarifice, pentru „Evenimentul zilei”, faptul că Mădălin Hodor nu a primit nicio pedeapsă, fiindu-i suspendată doar acreditarea de cercetător independent, iar ca funcţionar public nu a păţit nimic, cercetarea disciplinară urmându-şi cursul. 

Despre viitorul CNSAS, la trei decenii de la căderea comunismului 

Nu doar în România, ci şi în întreaga Europă ex-comunistă se discută despre relevanţa continuării activităţii instituţiilor ce gestionează arhivele poliţiilor secrete ale regimurilor comuniste. În opinia mea, CNSAS trebuie să-şi continue activitatea, însă într-un cadru legal reformat şi după o restructurare internă substanţială, despre care am discutat şi atunci când aveam calitatea de membru al Colegiului CNSAS. Este nevoie de reducerea categoriilor verificate din oficiu, în principal aleşii locali, care sunt o categorie foarte numeroasă, însă tot mai puţine persoane au avut interac- ţiuni cu Securitatea. S-a ajuns la treipatru verificări a aceloraşi persoane despre care se constată că nu există (noi) dovezi ale interacţiunii cu Securitatea. Ca atare, aleşii locali pot fi verificaţi la cerere, acolo unde există suspiciuni de colaborare cu Securitatea. Resursele umane şi logistice astfel eliberate ale CNSAS ar trebui folosite pentru programe educa- ţionale la nivelul întregii ţări, în licee şi universităţi, în scopul întăririi culturii democratice a tinerei generaţii. Acesta a fost şi unul din proiectele mele de reformă instituţională, pentru a se trece la „CNSAS 2.0”. Societatea românească ar fi fost, poate, mai fermă în reacţii faţă de abuzurile din ultimii ani din sistemul judiciar, dacă ar fi avut o mai corectă reprezentare a metodelor regimului totalitar. Concetăţenii noştri ar fi gă- sit numeroase asemănări în privinţa modului de operare al instituţiilor represive în comunism şi democraţie şi, astfel, unele încălcări ale drepturilor omului nu ar mai fi avut loc. Poate!