Haosul din Irak își are în primul rând originea în starea similară, prelungită și departe de a se încheia, din Siria vecină.
Bineînțeles, graba cu care Barack Obama a ales să își retragă trupele în 2011, în baza unei promisiuni care a stat la temelia campaniei sale pentru primul mandat la Casa Albă, are și ea efectele sale. Suprapusă unei democrații firave și tensiunilor interconfesionale care răbufnesc adesea, cu o administrație și o armată construite în pripă și neînchegate, retragerea din 2011 a lăsat în urmă o țară vulnerabilă la șocurile regionale. Tocmai acest lucru trebuia anticipat de strategii de la Washington și nu numai, în contextul frământărilor din Orientul Mijlociu.
Timp de câțiva ani însă, Irakul a călcat șovăielnic pe drumul spre democrație, ferit de obstacole majore. Țara arabă dispăruse chiar din peisajul mediatic internațional pentru o bună bucată de timp, cu excepția câtorva crize politice interne. Criza siriană i-a venit însă de hac, speculând tocmai acele fisuri din administrația internă.
Formată în aprilie 2013, gruparea Statul Islamic din Irak și Levant, despre care se crede că ar număra circa 12000 de combatanți, a trimis rivala al-Qaida în penumbră, șocând prin duritatea cu care aționează pentru a-și impune ideologia islamistă. Liderul organizației, pe numele său (culmea!) Abu Bakr al-Bagdadi, călit în insurgența care a urmat invaziei din 2003, a atras forțe proaspete prin aptitudinile sale tactice și nu prin simple apeluri la jihad. Drept urmare, circa 80 la sută din cele câteva mii de tineri musulmani care au plecat din Europa pentru a lupta în Siria sunt acum membri ai grupării conduse de cel enigmaticul al-Bagdadi.
Mai mult decât atât, Statul Islamic din Irak și Levant luptă pentru a crea un emirat islamic care să se întindă de la Marea Mediterană până dincolo de Tigru și Eufrat, la granița cu Iranul. Tocmai această întindere a fost transformată în front deschis de gruparea islamistă, la granița cu aliați de încredere ai Statelor Unite – Israelul, Arabia Saudită și Iordania iar la nord cu Turcia, un membru NATO.
Occidentul a subestimat și apoi a neglijat implicațiile regionale ale crizei siriene. Cu ochii pe un Egipt mult mai greu din punct de vedere geostrategic, Washingtonul a privit la sondajele de opinie înainte de a pune piciorul decisiv în Siria. Aceleași sondaje l-a împiedicat, cel puțin până acum, pe Barack Obama să dea ordinul unei reaplici militare minim invazive în Irak. America, și nu numai, are însă responsabilitatea morală de a ajuta Irakul în aceste momente. Iar dacă nu e vorba de responsabilitate morală, e vorba de calcule geostrategice mult mai exacte decât cele inițiale pe care, să spunem, saudiții, și așa iritați de lentoarea Washingtonului în criza siriană, nu le-ar mai accepta de data aceasta.
Cu siguranță nici Europa, deja îngrijorată de exportul de jihadiști către Siria, nu trebuie să stea cu mâna în sân (Spania tocmai a destructurat o rețea care racola membri pentru mișcarea lui al-Bagdadi). Franța s-a mișcat bine până acum, creând, după ofensiva din Mali, o centură anti-islamism în Sahel. Celelalte, inclusiv blocul comunitar, ar trebui măcar să se implice mult mai eficient în tratativele diplomatice cu regimul Assad. Înlăturarea acestuia nu mai e, din păcate, o miză pentru Occident, cel puțin în momentul de față, când rivalul comun este islamismul. Iar orice racolare a Iranului în eforturile de stabilizare a Irakului, binevenită în starea de haos aproape generală, scoate din calcul orice ecuație în care variabila e regimul de la Damasc. Iar de Iran poate fi nevoie și în Afganistan, un alt capitol pe care Washingtonul vrea să îl încheie anul acesta...teoretic. Poate ambițioasa administrație de la Kabul înțelege cum poate face diferența un contingent de 10,000 de soldați americani pe care Bagdadul nu a vrut să îl păstreze.
În practică, cu un Irak măcinat de extremism, un Afganistan mult mai expus acestui pericol generează riscuri și mai mari pentru regiune pe care nici măcar Teheranul nu este dispus să le accepte. Și astfel, Barack Obama, cel care vrea să rămână în istorie drept cel care a încheiat războaiele începute de alții, să nu fie în final nevoit să le redeschidă, în ciuda sondajelor.
Recomandările noastre
