Am scris în nenumărate ori despre Biserică şi Armată. Dincolo de calitatea mea de istoric, ca om al cetăţii consider că acestea rămân perpetuu două instituţii fundamentale pentru statul, dar mai ales neamul românesc.

 Două borne, două coloane ale infinitului pe care se sprijină acest popor.

Armata română după 1989 nu a fost deloc privilegiată. Dimpotrivă! Ieşită de

sub un regim totalitar care o trimisese în producţie, pe şantierele patriei, în economia naţională, armata şi-a pierdut imediat după 1989 orice busolă. Acuzată că a tras la Revoluţie, bănuită că ar avrea tresele pătate de sânge, Armata nu mai era armată. Un val de anarhie, dar şi neputinţă lovise în corpul ofiţeresc. În al doilea rând odată cu prăbuşirea Tratatului de la Varşovia nu mai avea inamic, obiectul muncii.

Au urmat desponibilizările, tristele despărţiri şi tragediile celor care se vedeau umiliţi fiind trimişi acasă ca ultimii neputincioşi. Momentul de răscruce, de renaştere al Oştirii Române a fost în mod paradoxal (aştept criticile pertinente) momentul în care am aderat la NATO. Armata intra în sindromul pakistanez. În sfîrşit ofiţerilor le-a revenit single în vine, pentru că ostaşul este în primul rând un războinic. Un militar este plătit ca să-şi dea viaţa, asta-i meseria lui. E plătit să moară, dacă trebuie! Apropo de asta îmi place teribil butada lui Petre Ţuţea care nu înţelegea titulatura, e drept cu o oarecare tradiţie, a Ministerului Apărării Naţionale. “Ce apărare dom’le?! E Ministerul de Război! Ofiţerii merg în război, nu în apărare!”

Ei bine, alături de partenerii NATO, ofiţerii şi cadrele militare şi-au dat seama că nu sunt cu nimic mai prejos decât ceilalţi slujitori ai zeului Ares! Că sunt ostaşi de elită şi pot face faţă oriunde.

Evident, necazurile continuă. Există strîmbe peste tot pentru că vorba unui scriitor interbelic, pe timp de pace toţi neghiobii se întreabă la ce este necesară armata. Parcă de catastrofe sau situaţii de urgenţă nu-au auzit. De clipe cumplite când unica şansă dincolo de ruga spre Creator rămîne Armata!

Nu mai aduc vorba de cei mulţi zdrăngăniţii 2% din buget pentru Armata că iar ne enervăm. Sau de pensiiile militare cărora - slavă Domnului – generalul Gabriel Oprea şi Mircea Duşa le-au dat de capăt.

Pretextul acestui articol este altul. Un grup de parlamentari - adică aleşi ai poporului - au propus un proiect de lege. În schimbul unor donaţii - că deh’ Armata-i săracă - poţi primi scutiri de impozite sau, ţineţi-vă bine, grade militare. Unii confraţi au socotit că pentru gradul de general ar fi de ajuns 5-600.000 de euro!

Redau un paragraf din articolul redeactorului-şef al „Observatorului militar” colonelul Florin Şperlea: „Gradul militar nu este şi nici nu ar trebui să fie negociabil printr-o neguţătorie la mijlocul căreia, pe masă, se află burduşite pungile cu galbeni. Gradul militar, pentru toţi aceia care l-au obţinut prin efort fizic şi intelectual, instrucţie cât cuprinde şi examene dificile este sfânt şi confirmă, apoi, cu fiecare treaptă profesională urcată, acumulările celui avansat în grad. De aceea, oricât de largă e punga donatorului şi doritorului de onoruri într-o uniformă căreia i s-a ataşat un grad convenabil, dar plătit, ştiu sigur că niciodată acel grad nu va spune nimic celor din jur, cu atât mai puţin militarilor care şi-au făcut din viaţa sub drapel o meserie, o datorie către ţară, un ideal profesional. De fapt, această reglementare spune, dincolo de litera ei, că totul ar putea fi de vânzare”.

N-am auzit în viaţa mea mai mare mârşăvie! Chiar totul este vânzare? Uniforma purtată de atâtea generaţii de ostaşi, înroşită de sânge să fie purtată de cine ştie ce măscărici sau excentric? Nu-i cam mult domnilor?