În anul 1951 a avut loc o deplasare în masă a populației din zona sud-vest a țării. Din cauza numărului foarte mare de familii ridicate peste noapte, în jur de 44.000 și a duratei de aproape 5 ani, pentru această categorie utilizăm termenul de deportare. Atunci când se transmiteau instrucțiuni cum să acționeze colectivele din comune, în vederea ridicării celor deportați, se vorbește de „operațiunea de curățire a comunelor de elemente dușmănoase”.

 La baza dislocării a stat o acțiune de urmărire anterioară prin informatori, acțiune din care derivă etichetarea ca suspect a unuia și a altuia dintre dislocați. Bilanțul pe care Asociația foștilor deportați în Bărăgan l-a făcut, pe baza documentelor la care au avut acces, se ridică la 40.320 de persoane, respectiv 12.791 familii din totalul celor deportați. După alte estimări, făcute de CNSAS, bilanțul se ridică la 44.000 de persoane. Obligați să-și părăsească în câteva ore casele, având dreptul de a lua cu ei doar ceea ce încape într-o căruță, cei ridicați în noaptea de 18 spre 19 iunie 1951 (a doua zi de Rusalii, în anul respectiv), pentru a fi duși la gară și îmbarcați în vagoane folosite de obicei la transportul animalelor, aveau să pornească într-o direcție necunoscută. Marea temere a acestora a fost că vor fi duși în Siberia. Au ajuns, după o săptămână de călătorie în vagoanele de vite pe care le-au împărțit cu alte familie și cu animalele luate de acasă, în vasta câmpie din partea de sud-est a României, în Bărăgan, unde au fost instalați în câmpul liber. Locul era marcat de un țăruș cu un nunăr, pe care la doar câteva săptămâni de la instalare au început construirea, sub amenințare, a bordeielor, iar apoi a caselor din chirpici acoperite cu paie, după modelul STAS.

Domnilor,

Din cei 44.000 de deportați, mai suntem în viață în jur de 3.000. Suntem la curent cu toate propunerile făcute până acuma, dar nu s-a concretizat nimic.

Dacă nici acuma nu se poate rezolva în mod civilizat problema despăgubirilor, înseamnă că totul a fost o MINCIUNĂ, iar noi am fost „fraierii” care v-am votat și am crezut în voi.

Desigur, am inclus aici deportații în Bărăgan și deținuții politici. La fel de sigur m-am gândit că despăgubirile să se acorde în mod egal raportat la anii de detenție.

Cu stimă, un grup de deportați iar ca lider l-am ales pe

Prof. Danilo Bata Latici Timișoara

„De cine e numit Avocatul Poporului?”

Stimată doamnă

Simona Ionescu,

Doresc să supun atenției dvs. conținutul art. 58, Capitol IV (Avocatul Poporului) din actuala Constituție. Mi se par mai multe formulări imprecise, preiau din text, astfel:- „Avocatul Poporului este numit”. Aici vine de la sine o întrebare: de către cine? Dacă nu se precizează în text, se poate înțelege că nici nu este atât de importantă această funcție, în ciuda faptului că este prevăzută în actuala Constituție. Așadar, ar putea fi numit indiferent de ordine, de către Parlament, Președinte, de Guvern, însă nu se prevede nimic în acest sens. Probabil există o lege organică în care se prevede acest lucru (articol 58, aliniat 3).

- Din cuprinsul art. 60 din Constituție constatăm că Avocatul Poporului „dă raportul în fața celor două camere ale Parlamentului”. În acest context, firesc și logic ar fi ca Avocatul Poporului să fie ales de către popor (al cărui avocat trebuie să fie ) o dată la 5 ani, concomitent cu alegerea Președintelui României.

În acest fel s-ar diminua cel puțin orice considerații subiective în legătură cu numirea pe criterii politice.

În prezent, fiind numit de Guvern, de asemenea să se poată considera politică și, ca urmare, poate să influențeze activitatea sa.

Dacă Avocatul Poporului ar fi ales prin votul cetățenilor, la scrutin ar putea participa mai mulți specialiști în Drept, fară apartenență politică ori simpatie pentru un anumit partid.

De altfel, această instituție a Avocatului Poporului cred că nu este suficient de cunoscută de masa largă de cetățeni, aceștia fiind astfel lipsiți de un sprijin democratic.

Ca atare, e bine de știut încă din cuprinsul legii supreme în ce condiții se poate ajunge în această funcție.

Cu stimă, Corneliu Anton

„Securitatea l-a luat pe tata și l-a trimis cinci ani la Canal”

În culisele acelor întâmplări dramatice din 23 august 1944 s-au desfășurat câteva acte militare foarte importante chiar în preziua actului final, așadar la 22 august ‘44 cu participarea bunicului meu, generalul de divizie Ioan D Mihăescu, comandantul militar al Capitalei. Drept pentru care primiți story-ul meu.

În preziua loviturii de stat, câțiva lideri comuniști, în frunte cu Emil Bodnăraș, l-au vizitat pe bunicul meu în vederea unui ordin de a scoate armata Bucureștiului la parada prilejuita de „eliberarea” țării de sub trupele germane. Bunicul meu a refuzat „propunerea” comuniștilor cu argumentul prin care doar Regele Mihai, comandantul suprem al Armatei, avea această atribuție militară. Trebuie să vă subliniez faptul că unii generali din afara Palatului Regal nu au fost în cunoștință de cauză despre lovitura pregatită fraților Antonescu, din motive lesne de înțeles. Gestul bunicului meu de a-i refuza pe comuniști avea să fie scump plătit de întreaga noastră familie. Generalul Mihăescu a fost scos din Armată în perioada ‘45- ‘46 și trecut pe lista neagră a „criminalilor de război”. În 1948, Securitatea ne-a „vizitat” în str. Știrbey Vodă 119 pentru a-l aresta pe bunicul, salvat de tatăl meu care l-a scos pe ușa de serviciu din casa noastră. Securitatea l-a luat atunci pe tata și l-a trimis 5 ani la Canal, fără sentința judecătorească, iar bunicul a făcut opoziție anti-comunistă în grupul „subversiv” Graiul Sângelui, menit să ia puterea după intervenția americanilor. În 1955, pe când tatăl meu îi aducea alimente bunicului, Securitatea (în urma unui denunț al unei vecine!) a dat de urma lui și i-a arestat pe ambii protagoniști, condamnând întregul lot la 65 de ani de temniță grea: bunicul - 20 de ani, „complicii” săi la 40 de ani, iar pe tatăl meu la 5 ani. Generalul moare în decembrie 1957, la Spitalul Văcărești după „tratamentul” de la Jilava, iar tatăl meu a executat 5 ani prin Aiud, Gherla și, în final, la Salcia (la stuf), după care a fost „îndrumat” către Valea Călmățuiului în domiciuliu obligator (DO) alți doi ani cu prelungire până la amnestia generală din 1964. Am participat direct la toate procesele alor mei la Tribunalul Militar de lângă fosta morgă, astfel încât sunt un martor al „stilului” și al „sătenilor” din Valea Călmățuiului unde tatăl meu a fost primit cu prietenie de către domnii Victor Anca și Mihai Solomon, foștii consilieri țărăniști ai lui Maniu. Acolo am cunoscut o parte din „floarea” intelectuală supraviețuitoare a Holocaustului comunist.

De altfel, „Memoria” revista gândirii arestate, editată de către Uniunea Scriitorilor, publică cartea de vizită a generalului Mihăescu, la fel cum Cotidinaul din 12.10.2006 subliniază generalii morți în detenție.

Acesta este story-ul și tragedia familiei mele din care veți înțelege atitudinea față de comuniști-securiști și actualii „socialiști”.

Salutări colegiale

din München,

Mihai Rusu - fost comentator sportiv la Radio Europa Liberă

P.S. Judecătorul militar Liviu Pruna (lt. major în 1956), care timp de 60 de minute a „soluționat” cauza despre care v-am scris, este în viață și a ajuns dupa 1989 general colonel (avansat de Ion Iliescu)! Vă dați seama câte mii de ani de temniță a dat acest individ în lunga și trista lui carieră?

Dragi cititori,

Această pagină vă este dedicată în fiecare sâmbătă. Am vrea să cuprindă cât mai multe semnale de la dumneavoastră, de aceea vă rog să ne trimiteți texte scurte, despre lucruri de interes public, lucruri care vă frământă și cărora nu le-ați găsit rezolvare. Așteptăm scrisorile dvs. pe adresa: „Evenimentul zilei, bd. Dimitrie Pompeiu nr 6, sect. 2, București”. Cea mai interesantă epistolă -Scrisoarea săptămânii - va fi premiată cu un abonament pe trei luni la EVZ.

Vă rog să treceți și un număr de telefon, pentru a vă putea contacta ușor. Vă mulțumesc pentru că ne sunteți aproape! Să aveți o săptămână minunată!

Simona Ionescu, redactor șef